Muntii Maramuresului, respectiv Chorno Hora din Ucraina, ramasesera o
pata alba pe harta pentru mine, asa ca m-am hotarat sa merg si acolo.
Cu o harta ucraineana cumparata din Polonia, cort si fara contact
direct cu cineva care sa fi mers pe acolo, am pornit-o la drum cu o
cunostinta din Polonia. Am fi vrut sa incepem cu Valea Vaserului, insa,
ajungand pe la 7 dimineata la Viseu de Sus si la gara CFF de unde
porneste mocanita, ni s-a spus ca mocanita plecase la 6, ca si ca a
doua zi nu va merge, pentru ca era ceva sarbatoare religioasa. Aveam sa
aflam doua zile mai tarziu ca tot raul avea sa fie spre bine, dar nu
spre foarte bine. Am facut autostopul pana in Pasul Prislop, de unde am
pornit-o pe drumul forestier spre Cabana Fantana Stanchii. Ajungand
acolo, am aflat ca este in proprietate privata acum si ca nu gazduieste
turisti decat in situatii exceptionale (care se traduceau, conform
spuselor celui de acolo, prin \"relatii cu seful\"). Nu ne interesa
cazarea, asa ca am intrebat de directia de mers si ni s-a aratat un
drum ce mergea spre Varful Jupania. Pe harta aparea o poteca in lungul
crestei de la Jupania spre Ihnatisa si de acolo in continuare in lungul
granitei. Deci am pornit. Drumul forestier a intrat in curand in
jenepeni, s-a transformat in poteca, iar poteca in care s-a transformat
s-a pierdut in curand in jnepenii care se intindeau pe kilometri. Am
ajuns cu chiu, cu vai, pe varf, m-am suit intr-un jneapan mai solid
tinandu-ma in betele de schi, ca sa vad cum arata viitorul. Viitorul
arata plin de jnepeni. Existase, se vede treaba, o poteca, si chiar una
foarte larga, pentru ca pe alocuri se vedeau urmele ei. Insa probabil
ca era vorba de ceva dinainte de 1940 si o anumita perioada de timp, de
ceva vremuri cand granitele aratau putin altfel si Maramuresul se
invecina la nord cu un pic alte tari decat URSS sau - mai nou - Ucraina
independenta. Am mai avansat pe creasta putin, pana ce am dat pe un alt
punct mai inalt, de unde am vazut mai bine cum sta treaba si am hotarat
sa coboram pe un fir de apa care garanta un ingust loc relativ liber de
jnepeni, insa plin de urzici si brusturi. Dupa vreo ora de balaureala
am intrat in fine in padure si am gasit o poteca bine batuta. Am
urmat-o si am ajuns in scurt timp aproape de zona de granita. Fiind
seara, ne-am abatut spre sud, intr-o pajiste sa campam. Am gasit un
camion cu farurile aprinse, dar fara vreun om. Camionul era plin cu
lemne, avea numere de orice dar nu de Ucraina sau Romania, iar motivul
pentru care nu era nimeni era cat se poate de clar si se regasea in
incarcatura din spate. Am scos cortul, vrand sa-l instalam si dintr-o
data au aparut si soferii, dandu-si probabil seama ca nu aveam de gand
sa disparem nicaieri. Dupa cateva intrebari inchizitorii, ne-au aratat
cabana lor ascunsa in padure, spunandu-ne ca putem sta acolo.
A
doua zi am pornit in continuare, ajungand in scurt timp in zona de
granita. Cum granita romano-ucraineana din Muntii Maramuresului merge
exact pe creasta iar creasta este in general impadurita, au taiat o
fasie neutra in care balariile, urzicile, jnepenii, ienuperii si iarba
inalta sunt la ele acasa. Poteca de pe harta ar fi trebuit sa existe pe
partea romaneasca, insa o fi existat probabil tot inainte de 1940, daca
o fi existat vreodata. Singura posibilitate era sa mergem pe zona
neutra si asa am si facut. Am ajuns dupa ceva vreme pe Varful Ihnatisa,
de unde privelistea era foarte frumoasa, deschizandu-se spre intreg
bazinul Vaserului. Insa bucuria avea sa fie scurta: din urma venea
alergand un om in uniforma soldateasca:
\"Buna ziua, Politia de frontiera, actele dumneavoastra, va rog\"
Ne-a luat actele si apoi, dupa o discutie scurta cu pichetul din Coman,
s-a hotarat ca incalcasem fasia neutra in mod ilegal si ca urma sa
coboram la Coman pana la ordine ulterioare. Se pare ca nici pe langa
aceasta fasie nu era voie sa mergi: legea spune (cel putin asa ne-au
comunicat cei de la Coman) ca nu ai voie sa te apropii la mai putin de
20 m. de fasia neutra. Daca obtii obladuire de la Sectorul de graniceri
(Sectorul Viseu de Sus sau Poienile de sub Munte), poti merge pana
langa fasie, dar nu pe ea. Au fost insa suficient de cumsecade ca, in
loc sa ne coboare numaidecat, sa mearga cu noi o bucata de creasta,
pana a inceput sa se intunece, si abia apoi sa ne coboare la Coman. A
fost foarte interesant, pentru ca ne-au povestit o gramada de
intamplari si de lucruri despre natura locurilor. Seara am ajuns jos,
la Coman, la pichetul de graniceri, in punctul terminus al mocanitei pe
care o pierdusem in urma cu o zi. Ne-au spus ca ne \"incadram\" la o
amenda intre 1 si 10 milioane si ne-au mai spus cateva cazuri in care
amenzile respective fusesera platite. Insa asta nu era in sarcina lor
sa decida. A doua zi urma sa vina un inspector care avea sa hotarasca.
Si a venit, ne-a zambit si a hotarat ca un simplu avertisment este
suficient. Avertisment insotit de recomandarea sa luam trenul spre
Viseu in ziua aceea. Asa am si facut, si am calatorit cu mocanita care
face 6 ore pe 51 km., ajungand seara la Viseu de Sus. Am stat in gazda
la o doamna in varsta, luand autobuzul de Poienile de sub Munte a doua
zi dimineata la 7. Ne-am dus sageata la Sectorul de Graniceri,
spunandu-le ca vrem sa urcam Farcaul, eventual si Pop Ivan. Ne-au
inregistrat si ne-au urat drum bun, spunandu-ne ca asta nu ne scuteste
de eventuale probleme cu ucrainienii. Aveam sa aflam si asta. De la
Repedea, un sat apartinand de Poieni, am mers pe singurul traseu marcat
din Muntii Maramuresului pe care l-am gasit. Am iesit din padure
intr-un peisaj pastoral foarte placut, ajungand dupa amiaza la Lacul
Vanderel, unde am gasit un grup mare de cehi care faceau baie. Veneau
din sens invers si ne-au spus ca nu au avut probleme, in afara de un
moment in care \"we saw a Ukrainean car and we jumped into the forest,
running\". N-am priceput nici ce naiba masina au vazut si nici de ce au
fugit, dar aveam sa vedem si noi masina, si aveam sa fugim si noi ca de
dracu\', si aveam sa pricepem tot. Am ajuns pe varf dupa ce am trecut
printre niste cai de o frumusete rara, cum nu mai vazusem decat in
Suhard. De pe Varful Farcau se vedea Varful Hovarla, cel mai inalt din
Ucraina si din Chorno Hora. Era acoperit de nori negri. Am mers mai
departe, coborand intr-o sa si urcand apoi in creasta principala pentru
a gasi granita romano-ucraineana inca o data. Am mers in lungul ei si
am inteles ce era cu masina: fasia neutra era in continuare patria
boschetilor, a urzicilor si a ienuperilor. Pe partea romaneasca nu era
nimic. Se vedea ca granicerii romani patrulau cand pe fasia neutra,
cand pe alaturi, insa nu exista vreo poteca bine delimitata. Pe partea
ucraineana, ceva mai jos de fasia neutra, era un drum forestier foarte
bine intretinut. La o oarecare distanta inainte am vazut o masina pe
acel drum, probabil un GAZ rusesc. Facandu-se seara, am coborat un pic
spre Romania si am campat.
A doua zi am pornit, incercand sa tinem fasia, pentru ca prin Romania
era imposibil de mers, padurea era foarte deasa. Nici fasia neutra nu
era tocmai un rai, iar la amiaza a devenit si mai imposibila, in
caldura si soarele puternic. Nu stiu altii cum sunt, dar noi am cedat
si am coborat in Ucraina, mergand pe drumul lor ce ocolea in curbe
generoase creasta, tinandu-se totusi relativ aproape de ea; urmele
proaspete de masina dovedeau faptul ca oamenii aveau cu ce. Am mers
pret de cativa kilometri, insa, la un moment dat, am auzit, in linistea
aceea desavarsita, un zgomot venind din spate. Am sarit instantaneu in
padure - intelegand pe deplin ce au vrut sa spuna cehii -, am ajuns in
zona neutra in momentul in care masina ajungea in dreptul nostru si am
trecut in Romania, neavand timp decat sa ne aruncam in spatele primului
brad. Ca in filmele cu Sergiu Nicolaescu sau John Wayne, patrula
ucraineana a venit pe fasie, oprindu-se in dreptul bradului in spatele
caruia eram noi, au baguit ceva si apoi au plecat mai departe. Au urmat
doua ore de balaureala pe un versant destul de inclinat prin padure pe
partea romaneasca, blagoslovind pe toata lumea, de la boscheti la
primul ministru. Intr-un final, am iesit din padure la poalele Varfului
Pop Ivan, vazand o cabana mica de lemn la circa 50 m. in Romania. Am
mers acolo sa mancam ceva; fusese probabil construita de graniceri si
probabil ca tot de ei fusese parasita, dar era numai buna pe popas. In
scurt timp s-a starnit jihadul, dar nu din partea oamenilor de data
asta, ci de sus. Ne-am instalat inauntru, doar sa auzim ceva voci pe
afara, si nu pe romaneste. Recunoscand limba, tocmai ma gandeam daca
n-am incurcat stanga cu dreapta si sudul cu nordul, intrand inca odata
in tara vecina si prietena. Erau insa trei turisti, trei baieti din
L\'viv care cautau adapost de ploaie. Auzind ca sunt in Romania, au dat
sa plece si ne-a luat cateva minute sa-i convingem sa stea. Noi am
coborat la stana si am luat ceva branza de la cioban, ei au scos niste
orez, o conserva de carne si o sticla de vodca. S-a lasat cu o cina
copioasa in jurul unui foc pe care n-o sa inteleg niciodata cum l-au
facut pe ploaie si cu lemne ude: \"numai prostii fac focul cu lemne
uscate\", a venit raspunsul. Au gatit carnea cu orez si au adaugat
jumatate de kilogram de usturoi pisat. N-as fi crezut ca pot manca asa
ceva, dar, dupa doua pahare de vodca a fost excelenta.
A doua zi ne-am despartit, avand in vedere ca ei mergeau spre est, iar
noi in sens invers. Am urcat in lungul stalpilor ucrainieni si
romanesti delimitand granita, ajungand in cele din urma pe Pop Ivan.
Aici exista poteca mai clara, se vede treaba ca mai urcasera si altii,
probabil venind dinspre stane. Privelistea de pe varf era superba si
ne-am bucurat de ea pe deplin: aveam avantajul punctului de belvedere
si am fi vazut o eventuala patrula de la 2 kilometri din orice directie
ar fi venit, in plus drumul forestier ucrainean era mult sub noi, zona
fiind mai accidentata. Pe partea nordica, ucraineana, erau niste
caldari glaciare salbatice si extrem de frumoase, pareau neatinse. M-am
gandit pentru o clipa cum ar fi fost ca in fata mea sa se afle
Cehoslovacia (sau, ma rog, Slovacia), sau alta tara decat cea care era
acum. Poate peisajul ar fi fost altul si, sincer, l-am preferat pe cel
pe care il vedeam, asa salbatic si neatins. Am continuat, parasind zona
de granita dupa vreo doua ore si coborand spre Bistra. Pe drum am
trecut pe langa un pichet de graniceri unde ne-au fost verificate
actele. Am ajuns jos. Drumul cel mai scurt spre Carpatii ucrainieni ar
fi fost pe la Rachiv, insa punctul acela de trecere a frontierei era
deschis doar pentru romani si ucrainieni, asa ca s-a impus un ocol de
cateva sute de kilometri. Ne-am suit intr-un tren de Salva, urmand sa
luam un alt tren spre Suceava, de unde aveam sa trecem in
Ucraina...legal de data asta, pentru a merge pe Hovarla aceea acoperita
de nori, atata vreme cat nu ne trebuia viza, pentru ca din 2004 s-a
introdus obligativitatea vizei intre Romania si Ucraina.
