Cu
mult timp in urma, cind doar visam sa ajung sa calatoresc, un prieten
mi-a spus niste vorbe care mi-au ramas un motto in viata: viseaza cit
mai mult, ca macar o parte sa se implineasca. Asa ca am visat ca intr-o
zi o sa urc pe Aconcagua, cel mai inalt munte din America de Sud. De ce
Aconcagua? Pentru ca, cu cei 6962 m ai sai, este cel mai inalt virf din
afara Asiei si cel mai accesibil din punct de vedere tehnic si
financiar. Si daca doresti sa afli cum se comporta organismul tau la
altitudine fara sa risti prea mult, este cel mai indicat munte. Aflat
pe teritoriul Argentinei, foarte aproape de granita cu Chile, Aconcagua
atrage anual, in perioada decembrie-februarie, mii de montaniarzi.
Majoritatea aleg ruta clasica, pe partea nordica a masivului, dar
alpinistii experimentati pot urca pe pe Ghetarul Polonez sau peretele
sudic.
Pe 17 ianuarie 2003
am plecat spre aventura ce s-a chemat Expeditia Aconcagua 2003. Prin
amabilitatea d-lui Neacsu David, organizatorul expeditiei Everest 2003,
14 montaniarzi din toata tara ne-am alaturat celor 7 alpinisti care
plecau spre Aconcagua pentru a se antrena pentru ascensiunea pe
Everest. Pentru noi a fost un mare avantaj sa-i putem insoti pentru ca
am beneficiat de logistica lor si in acest fel costul expeditiei a fost
mult redus si sansele noastre de a ajunge pe virf mult mai mari. Am
zburat pina la Buenos Aieres, capitala Argentinei, unde ne astepta un
autocar care ne-a dus pina la hotelul din Mendoza, rezervat in
prealabil. In Mendoza se poate ajunge si cu avionul sau transportul in
comun (autocare confortabile – 20 USD).
Orasul Mendoza, aflat la 200 km de Parcul National Aconcagua, este
punctul de plecare in ascensiunea pe Aconcagua, deoarece numai de aici
se pot obtine permisele de intrare in parc sau de ascensiune. Permisul
se obtine personal, pe baza pasaportului si a asigurarii medicale si
costa 200 USD. Mendoza e un oras cochet, cu multa vegetatie si flori,
unde merita sa stai citeva zile. Poti sa faci rafting, calarie,
trekking, sau pur si simplu sa-ti petreci ziua dormind (este foarte
cald iar magazinele si restaurantele sint inchise) si noaptea sa
hoinaresti pe strazile pline de turisti sau sa te delectezi cu celebrul
vin din Mendoza si “lomo con papas fritas” (mincarea traditionala a
argentinienilor - friptura de vaca cu cartofi prajiti). Ne-am cumparat
alimente pentru munte si permisele de ascensiune. Am negociat
transportul pina la intrarea in PNA (aprox. 10 usp/persoana, inclusiv
bagajele) si transportul bagajelor cu magarii in tabara de baza. In mod
normal inchirierea unui magar care poate sa care 60 kg costa 100 usd
pentru primul magar si 50 usd pentru al doilea si al treilea, al
patrulea costa iarasi 100 usd. Pentru grup mai mare preturile se pot
negocia(noi am platit in jur de 30 usd de persoana).
In Mendoza te poti caza confortabil cu 5-10 usd. Apeciat este hostelul
Campo Base al firmei cu acelasi nume care se ocupa cu transportul spre
parc si cu inchirierea magarilor (cel mai bine este sa rezervi din
timp, caci este foarte aglomerat in timpul sezonului). La intrarea in
PNA ne-am vizat permisele. Din acel moment puteam sta pe munte 20 de
zile, timp suficient pentru o buna aclimatizare. Cu rucsacul pregatit
pentru 3 zile (restul bagajelor urmau sa fie carate cu magarii), cit am
planificat sa facem pina in tabara de baza, am plecat spre prima
tabara, Confluencia, aflata la 3300m. Am ajuns aici dupa 3 ore de mers
lejer. Frumusetea peisajului, cu lacuri, vegetatie specifica zonelor
desertice, poduri suspendate, era amplificata de Masivul Aconcagua,
acoperit de zapada, ce se vedea in departare.
La Confluencia am gasit o tabara bine organizata, cu bucatarie unde
puteai sa maninci o friptura sau o pizza, toalete ecologice si apa
potabila adusa linga tabara, prin furtun, de pe versantul opus. Nu am
vazut nicaieri gunoiae. La intrarea in parc am primit 2 pungi pentru
gunoi pe care urma sa le predam pline companiei care ne-a carat
bagajele - la iesirea din parc am fost verificati daca am predat
gunoiul. Programul nostru de aclimatizare includea doua nopti dormite
la Confluencia si o plimbare pina la tabara Francia (4200 m), tabara de
baza pentru cei ce vor sa urce peretele sudic. Peste noapte s-a stricat
vremea si a nins. A nins si a doua zi pina spre dupa amiaza asa ca
ne-am petrecut ziua mai mult prin tabara. Pentru noi a fost un avantaj
sa ajungem pina la tabara de baza, Plaza de Mulas(4260 m) pe zapada,
dar de acest lucru ne-am dat seama abia la intoarcere cind am parcurs
acelasi drum prin praf, vint si soare arzator.
Traseul, desi lung si obositor, a fost frumos. In cea mai mare parte
poteca urca lin pe fundul vaii marginita de virfuri inzapezite. Cel mai
impresionant a fost virful Cuerno, ca o piramida ce se ridica deasupra
taberi de baza. Cel mai dificil a fost faptul ca diferenta de nivel cea
mai mare este la sfirsitul traseului, cind ai impresia ca ai ajuns si
constati ca mai ai destul de mult de urcat.
La tabara de baza am ajuns dupa aprox. 10 ore de mers incet si cu
opriri dese. Oboseala drumului lung a fost amplificata de soarele
puternic si de cei aproape 1000 m altitudine pe care a trebuit sa-i
urcam intr-o singura etapa.
Recomand imbracaminte lejera (daca se poate bluza powerdry de culoare
deschisa cu mineca lunga si guler inalt), palarie de soare si crema cu
factor de protectie mare. Aflat in mijlocul unei zone desertice,
Masivul Aconcagua are un climat deosebit de al altor munti. Lipsa de
oxigen si presiunea scazuta ingreuneaza procesul de aclimatizare. Daca
nu te-ai aclimatizat suficient si ratezi virful ai nevoie de destul de
mult timp pentru a te reface. La cabinetul medical din tabara de baza
exista un aparat care masoara saturatia de oxigen din singe - in
functie de rezultate se considera ca esti sau nu aclimatizat. Pentru a
urca un munte inalt este important sa cunosti efectele altitudinii
asupra organismului si sa respectii etapele de aclimatizare. Raul de
altitudine se manifesta prin dureri de cap, oboseala accentuata, lipsa
poftei de mincare, greata. In cazuri mai grave se formeaza edem
pulmonar sau cerebral. In asemenea cazuri bolnavul trebuie evacuat cit
mai repede de pe munte, altfel aceste boli ii pot fi fatale. A te
aclimatiza inseamna sa urci o anumita diferenta de nivel, recomandat
este de nu mai mult de 400-500 m si sa cobori pentru a dormi sub
aceasta altitudine.
Inainte de a ajunge la tabara de baza a trebuit sa ne vizam din nou
permisele la un punct de control aflat la citeva sute de metri. Am
gasit cu greu locuri pentru cort si ne-am recuperat bagajele carate de
magari. Am avut surpriza neplacuta sa gasim unii rucsaci deteriorati
(ar fi trebuit pusi in saci de protectie) iar unele lucruri care
fusesera agatate pe exteriorul rucsacului (cort, izopren) chiar rupte.
Plaza de Mulas e ca un mic orasel. Gasesti aici internet, telefon prin
satelit, cabinet medical, dus, mincare, iar la citeva sute de metri te
poti caza la Hotel Refugio pentru 20 usd pe noapte. Sala de mese e un
loc interesant, cu sute de tricouri, steaguri, fotografii ale
montaniarzilor care trecusera pe aici agatate peste tot (am vazut chiar
si o pereche de chiloti !).
Fiind un grup numeros, inevitabil ne-am impartit in grupuri mai mici
pentru a ne putea organiza mai bine taberele si programul de
aclimatizare. Eu am urcat cu Radu Olarescu si Sorin Muresan din
Timisoara si Gigi Cosa din Bacau. Dupa o zi de odihna in tabara de baza
am pornit sa echipam tabara de la 5380 m – Nido de Condores (cuibul
condorilor). Am dus corturi, mincare, primus , benzina. Am folosit
primusuri pe benzina, benzina alba, pe care am cumparat-o din Mendoza.
Daca in tabara de baza am gasit apa ce se scurgea din ghetar, de la
5000 m am obtinut apa numai din topirea zapezii.
Ni s-a recomandat sa bem cel putin 4 L de lichide pe zi asa ca
primusurile au mers cam non-stop peste zi si am consumat mai multa
benzina decit prevazusem initial (si din cauza temperaturii scazute si
altitudinii consumul a fost mai mare). Intre tabara de baza si Nido mai
exista o tabara intermediara, mai putin folosita,dar noi am ales sa
mergem direct la Nido. Cind am ajuns prima oara la 5300 m m-a durut
capul rau. Panta destul de pronuntata si cei 1000 m diferenta de nivel
parcursi intr-o singura etapa si-au spus cuvintul. Dupa ce am coborit
citeva sute de metri m-am simtit mai bine. Dupa patru nopti dormite in
tabara de baza (minimul recomandat) ne-am mutat la urmatoarea tabara,
Nido, unde am dormit doua nopti. Tabara se afla pe un mic platou
inconjurat de stinci cu forme interesante - la asfintit se transformau
in personaje de poveste. Peisajul este fantastic, munti cit vezi cu
ochii, piscuri inzapezite, ghetari serpuind prin vai. Aparatul de
fotografiat s-a dovedit insuficient pentru a imortaliza atita frumuste
- am regretat ca nu aveam o camera de filmat.
In tabara de baza am avut temperaturi de peste +20C in timpul zilei si
sub 0 noaptea. In schimb la Nido a fost frig si in timpul zilei - din
cauza vintului. A trebuit sa stau cu pufoaica si manusi chiar daca
soarele ardea. Noptea temperatura a scazut sub –15C si vintul a suflat
foate puternic. Am avut probleme cu respiratia in timpul noptii din
cauza lipsei de oxigen (este recomandat sa dormi cu capul cit mai sus).
Traseul de la Nido la Berlin (5800 m) e scurt si destul de lejer.
Berlin este ultima tabara, de aici se pleaca de obicei spre virf. In
tabara de baza si in tabara Nido exista cite un refugiu salvamont iar
la Berlin o statie de emisie-receptie. In cazuri grave bolnavul este
evacuat din tabara de baza cu elicopterul fara costuri suplimentare. In
tabara Berlin sint citeva refugii de lemn dar e putin probabil sa fie
libere. Daca la Nido am putut sa maninc consistent, la Berlin doar
ceaiuri, supe si compot. Noaptea am dormit destul de bine si a doua zi
eram pregatiti sa plecam spre virf. La ora 6 cind ne-am trezit era
foarte frig si muntele era acoperit de nori. Am plecat abia la ora 8
cind am fost siguri ca vremea o sa fie buna. Am mers fiecare in ritmul
lui, asa ca pe drum ne-am despartit. Poteca era destul de clara si
strabatea si portiuni cu zapada. Ultima parte a traseului (dupa o
traversare pe curba de nivel denumita Grand Traversia) este o panta
foarte accentuata denumita Canaleta. Este cea mai dificila parte a
traseului, din punct de vedere psihic, nu tehnic. Oboseala, frigul,
durerea de cap isi spun cuvintul. Daca nu esti destul de motivat aici
renunti. Vezi virful foarte aproape dar fiecare pas inseamna un efort
de vointa. Tot pe aceasta parte de traseu se intimpla accidente la
coborire, din cauza epuizarii.
Primii au ajuns pe virf Muri si Gigi, dupa aprox. 6 ore. Eu am ajuns pe
virf dupa aproape 10 ore si la scurt timpa a ajuns si Radu. Am mers
foarte incet pe ultima parte, Canaleta, pentru ca m-am simtit rau
(dureri de cap si probleme cu respiratia). Pe linga asta s-a adaugat
faptul ca nu am avut decit 1 L de ceai si m-am desfidratat destul de
repede si ca nu am putut sa maninc mare lucru (doar fructe uscate).
Batoanele de musli si batoanele proteice pe care le aveam cu mine s-au
dovedit inutile - la altitudine organismul respinge tot ce este
sintetic. A fost foarte frig, desi soarele ardea puternic – vintul a
fost cel care a facut temperatura sa scada asa mult. A trebuit sa ma
opresc la un moment dat sa imbrac inca o pereche de pantaloni de polar,
mai grosi decit cei pe care ii purtam. La plecare considerasem ca o sa
ma incalzesc mergind, dar nu a fost asa. Cel mai greu a fost cu
miinile, am incercat cu o pereche de manusi de puf rusesti care s-au
dovedit total ineficiente. M-am descurcat pina la urma cu o pereche de
manusi de lina cu in deget si supramanusi. Si cu picioarele am avut
ceva probleme. Desi am avut bocanci Koflach Artis Expedition speciali
pentru altitudine, am facut greseala sa incalt 2 perechi de sosete
foarte groase si nu am avut suficient loc sa-mi misc degetele. Din
fericiere, nu am patit nimic. Cosmarul meu inaite de a pleca (stiam de
vintul puternic si de temperaturile scazute) era sa nu-mi degere
miinile sau picioarele din cauza circulatiei periferice defectuaoase pe
care o am. Nu a fost nevoie sa folosesc pufoaica la ascensiune, am
inlocuit-o cu sistemul “mai multe straturi”: bluza de corp din
powerdry, bluza polar 100 micro, bluza windbloc, geaca goretex, care
s-a dovedit foarte eficient.
Cel
mai frumos moment a fost cind am vazut peretele sudic, acoperit cu
gheata si aparent imposibil de escaladat si am prins parca puteri
pentru ultima suta de metri, pina pe virf, care este un mic platou.
Daca ai noroc de vizibilitate, cum am avut noi, peisajul este superb.
Deasupra ta sa se afle doar cerul cerul, iar tu sa fii pe cel mai inalt
punct al americii de Sud – ce poate fi mai frumos? Pe virf am stat
aproape o ora, uitind ca era tirziu si ca ma astepta drumul de
intoarcere. Am facut fotografii, mi-am scris numele in jurnalul aflat
intr-o cutie de tabla, am admirat peisajul. M-am simtit norocoasa sa
fiu acolo si am multumit in gind tuturor celor care m-au ajutat si
incurajat.
La urcare am folosit doar bete telescopice, pioletul
l-am lasat in tabara de baza. Coltarii i-am folosit doar la coborire,
ca sa am viteza mai mare. Ce urcasem in 10 ore am coborit in 2 ore, nu
puteam sa risc sa ma prinda intunericul. A trebuit sa si alerg si din
cauza asta m-am ales cu dureri de cap destul de mari. Am ajuns la
Berlin chiar cind se intuneca, epuizata de oboseala si deshidratare. Am
baut un ceai, am luat un nurofen si am intrat in sacul de dormit. Am
dormit foarte prost din cauza oboselii, frigului si vintului foarte
puternic care zgiltiia cortul. A doua zi am coborit direct in tabara de
baza si m-am simtit mult mai bine. Echipa din care am facut eu parte a
fost prima care a ajuns pe virf.
Un alt avantaj ca am fost un grup numeros a fost si faptul ca nu am
fost niciodata singuri, chiar daca nu am avut acelasi program. Cind am
ajuns in tabara de baza, dupa doua zile in care mincasem foarte putin ,
colegii nostrii ne-au asteptat cu mincare si ceiuri, chiar au venit in
intimpinarea noastra sa ne aduca apa. Am mincat ca un lup, cu riscul de
a mi se face rau, dar din fericire n-am patit nimic. Toata ascensiunea
a durat 11 zile, timpul minim de aclimatizare, este recomandat sa urci
in 15 zile. Cei care au urcat in timp mai lung s-au simtit mult mai
bine desi nimeni nu a fost scutit de raul de altitudine.
A fost cea mai reusita expeditie la care am participat, din toate
punctele de vedere. Din cei 21 de participanti 13 au ajuns pe virf, nu
a avut loc nici un accident, vremea a fost minunata si, cel mai
important lucru, ne-am inteles foarte bine, nu au aparut discutiile
inevitabile intr-un grup mare. Si ca visul meu sa fie complet, am
vizitat Ushoaia, cel mai sudic oras din lume, unde am vazut pinguini
(pitici, rasa Magellan) si lei de mare.
Multumesc sponsorilor fara de care nu as fi reusit: David Neacsu, Atta,
Outdoor Project, MM Sport, Victor Inox si prietenilor mei.
Echipament folosit: bocanci plastic (Koflach), coltari (Charlet Moser),
sac de puf (Atta), pufoaica (Atta), bete telescopice (Charlet Moser), 2
rucsaci 75 L ( Antech), 1 rucsac 40 L (Antech), costum goretex (Mamut),
bluza power dry (MMSport), bluza polar 100 micro (MMSport), bluza
windstopper, pantaloni polar, caciula, manusi, cagula, izopren, saltea
Thermarest, primus, termos, crema protectie solara de altitudine
(PizBuin), ochelari altitudine, cort Vaude.
Desi exista medicamente speciale pentru altitudine eu nu am folosit decit aspirina (1 in fiecare seara) si un nurofen.
