Vazusem demult Triglavul pe harta, insa, daca despre Tatra sau Rila mai
auzisem cate ceva, despre Slovenia nimic. Cum planuisem sa merg in
Bulgaria, in Rila, cu niste prieteni de Anul Nou 2001/2002, iar ei nu
puteau merge decat de pe 30 decembrie, iar eu detestam si inca detest
sa fac Craciunul acasa, am hotarat sa merg altundeva. In afara de
Serbia, nu mai fusesem in fosta Iugoslavie si era ceva interesant. Am
pornit direct de la serviciu, dupa o zi de alergatura, pentru ca de la
1 decembrie Uniunea Europeana renuntase la vize pentru cetatenii romani
si - dintr-o data - o gramada de concetateni se hotarasera sa isi faca
sarbatorile prin Spania, intelegand prin sarbatori uramtorii 50 de ani.
Imi facusem un Balkan Flexipass (45 EUR in zilele noastre pentru
cei sub 26 de ani, abonament care da dreptul la utilizarea oricarui
tren in RO, BG, MK, SCG, TK, GR, pe o perioada de cel putin 5 zile) si
cate un EuroDomino Slovenia si Croatia (abonamente care dau dreptul la
cel putin 3 zile de calatorie cu orice rapid pe orice distanta in tara
respectiva); in plus fara de abonamentele astea nu mai trebuia decat sa
platesc rezervarile de loc acolo unde erau obligatorii (Romania; in
cazul altor tari nu sunt obligatorii in general decat pe IC / EC/ EN /
ICE) sau suplimentele de pat. M-am suit in cuseta de Belgrad si am
pornit, impartind compartimentul cu un ofiter care lucra in punctul de
frontiera Stamora Moravita. La povestile mele despre contrabanda la
care fusesem martor in trenul in care ma aflam, a tinut sa imi spuna ca
\"lucrurile s-au schimbat mult\". Nu stiu cat de mult si mai ales cat de
in bine (si mai ales pentru cine), insa, dupa ce am ascultat povesti
vanatoresti timp de cateva ore si am prins vreo doua ore de somn, cand
a intrat trenul in Timisoara Nord, peronul era plin de aceiasi oameni
cu aceleasi bagaje sau, mai bine zis, cu aceiasi baloti de marfa, iar
atat oamenii cat si balotii au disparut in vagoanele de clasa a doua,
evident ca nici oameni si nici bagaje nefiind dati jos la Stamora
Moravita unde a coborat noul meu \"prieten\". Am ajuns la Belgrad intr-o
dimineata friguroasa, am lasat rucsacul la gara si am fugit in centru,
infigandu-ma in prima pekara sa imi iau un burek sa mesom si un iaurt.
Am haladuit pe strazi pana spre seara, cand m-am lasat spre gara,
asteptand trenul de Zagreb, care, de fapt, mergea la venetia.
Nenorocirea era ca avea cateva vagoane care veneau de la Istanbul si,
acestea avand intarziere, tot trenul a plecat cu vreo 2 ore intarziere.
M-am bucurat de un vagon al cailor ferate slovene, cald si spatios,
impartind un compartiment cu un baiat din Austria care se tot minuna la
vremea aceea cum de nu am avut eu nevoie de viza de Serbia; lasa ca
vremurile ne-au dovedit ca ne-a venit si noua randul sa cantam cu
drandul. Am ajuns in vama SR/HR si croatii numai ca nu au desfacut si
scrumierele de pe hol, ca in rest au cautat peste tot ei or sti ce. Am
ajuns la Zagreb pe la 5 dimineata. M-am pus pe o banca si am luat un
mic dejun cu branza topita si inghetata consistand din aceeasi branza
topita. Am mers prin jurul garii sa ma incalzesc si, intre timp, s-a
deschis si biroul de schimb, am lasat rucsacul la bagaje si am pornit-o
prin oras, sa descopar un Zagreb destul de asemanator cu Budapesta din
punctul de vedere al arhitecturii; recunosc ca nu m-a impresionat, in
ciuda ospitalitatii locuitorilor sai; n-o sa uit niciodata, in acest
sens, ca o vanzatoare dintr-o brutarie, nu se mai termina din urari de
Craciun dupa ce m-a servit cu ceva paine. Dupa ce m-am nimerit intr-o
biserica foarte frumoasa exact cand aveau slujba, am pornit-o spre gara
si m-am suit in trenul de dupa-amiaza spre Ljubljana. Toate buna pana
la Dobova, statia de frontiera slovena. Vazandu-mi pasaportul, in ciuda
voucherului de cazare din Dovje, a cecurilor de calatorie si a
asigurarii medicale, am fost dat jos din tren si - foarte politicos, de
altfel - invitat sa merg in biroul politiei de frontiera, unde am fost
rugat pe acelasi ton politicos si atat de nerfiresc pentru un politist
de frontiera in Romania gata oricand de misto-uri, sa scot tot ce am in
rucsac. M-am conformat si abia tarziu am observat ca omul mentinea o
distanta de circa doi metri fata de mine si bagajul meu, insistand ca
eu sa ii arat ce am acolo, fara sa ma atinge... Niste chestii despre
care unii mai au de invatat secole de-acum incolo. Convingandu-se ca nu
am nimic dubios, omul, care vorbea foarte bine engleza, m-a intrebat
unde merg si apoi a inceput sa imi dea sfaturi referitoare la drumurile
de acces spre munte si asa mai departe. Apoi mi-a urat drum bun si m-a
condus la tren. Am ajuns la Ljubljana intr-o gara mica, dar care arata
mai bine ca o banca in Bucuresti. Cum am intrat in gara, am fost
intampinat de o fata in uniforma care m-a intrebat in engleza daca ma
poate ajuta, iar apoi m-a condus la biroul de schimb. Ljubljana este un
oras - bijuterie, foarte mic, insa impecabil, mai ales atunci cand l-am
vizitat eu, in perioada sarbatorilor de iarna. M-am suit intr-un tren
\"local\", ceea ce in Slovenia insemna o garnitura Siemens exact ca cele
folosite la noi pe mult aclamatele trenuri \"Sageata albastra\" si am
ajuns pe la 9 seara, adica noaptea, la Jesenice, de unde mai erau vreo
9 km. pana la Dovje unde aveam cazarea. Intre cele doua localitati nu
era cale ferata, decat sosea si autobuze destul de scumpe; doar nu
degeaba este Slovenia una din cele mai scumpe tari din asa-zisul bloc
est-european. Am preferat sa o iau pe jos, facand autostopul. In nici
10 minute a oprit un Fiat din cele cu doua locuri de oameni in fata si
doua locuri de Barbie in spate; nici acum nu stiu unde am intrat si eu
si rucsacul de 30 kg. Am ajuns intr-un final la Dovje, satul imbracat
in haine de sarbatoare de la poalele Triglavului unde am innoptat. Dupa
un scurt \"good evening\" si un si mai scurt \"see you in the morning\", am
taiat-o in camera mea, o camera cu chicineta si baie pentru care
platisem un pret superrezonabil zic eu, pe la 15 dolari pe noapte in
perioada Craciunului. M-am trezit dimineata si am mers la Marko,
proprietarul locului, care a stat cu mine doua ore sa imi spuna pe unde
sa o iau, pe unde sa nu o iau, dandu-mi o harta si facand ceea ce nu am
intalnit cabanier sau hotelier in Romania sa faca. Am pornit intr-o
plimbare de jumatate de zi pe la poalele Triglavului. Era un munte
masiv dintr-un soi de calcare, cu o creasta destul de ascutita si cu
pereti impunatori. Vaile sunt lungi si deseori insotite de drumuri
forestiere pana aproape de limita padurii; majoritatea acestor drumuri
erau deszapezite chiar si atunci, spre surprinderea mea. Seara m-am
intors la Dovje; era 24 decembrie. Marko primise vizita unor prieteni
din Franta si cu totii m-au invitat la masa de Craciun. Desi m-am
intrebat de doua ori daca mirosul vine de la picioarele mele pana sa
imi dau seama ca este de fapt de la branza francezilor, seara a fost
foarte frumoasa, iar oamenii, foarte ospitalieri.
La 6 eram in picioare, la aproape 7 plecam din Dovje si, dupa ce am
traversat Mojstrana, am inceput sa merg pe un drum forestier, apoi pe
poteca destul de batuta ce urca spre Cabana Kredarica aflata la peste
2500 m. in creasta principala. Urcusul nu era dificil, insa drumul era
lung si diferenta de nivel, de circa 1900 m.alt. Pe masura ce urcam, ma
tot intalneam cu oameni care coborau; nu era unul care sa nu aiba
echipament corespunzator, nu auzeai un strigat, nu vedeai pe vreunul sa
se arunce sau mai stiu si eu ce sa faca, desi veneau, desigur, dupa o
noapte de petrecut, pentru ca eram pe 25 decembrie. Cu totii mi-au spus
ca vremea se strica si de aceea coboara asa devreme. Vremea s-a stricat
intr-adevar. Ultima parte de traseu am facut-o printr-un inceput de
viscol, insa am putut totusi sa ma bucur de un apus de soare superb din
fata cabanei si o priveliste excelenta spre o creasta ce facea granita
cu Italia. Am intrat in cabana unde nu am gasit decat doi oameni:
cabanierii, care erau in acelasi timp si meteorologi. Ma tot intrebasem
de multe ori de ce naiba la Omu trebuie sa fie doua constructii, una
cabana turistica (si vai de ea) si una meteorologica (si cu conditii
mai bune de cazare); a trebuit sa merg in Slovenia sa vad ca se poate
sa le ai pe amandoua la un loc, ca nu trebuie sa iesi de nebun in
viscol sa notezi inregistrarile aparatelor, ca exista calculatoare care
fac asta, ca poti sa ai curent la 2500 m., ca exista telefon, ca exista
aragaz si chiar un mic bar, ca exista calorifere la 2500 m. Si, mai
ales, dincolo de orice, ca exista omenie, dincolo de toate dotarile
alea. Cabana fiind goala, mi-au spus ca pot sa stau in camera cea mai
mica, platind totusi tariful pentru dormitor (circa 9 dolari pe vremea
aceea). Mi-au spus insa ca a doua zi vremea va fi foarte urata, ca va
ninge viscolit peste noapte si ca ei asteapta cel putin 30 cm. de
zapada pana in zori. Asa a si fost. Dimineata m-am trezit si afara nu
se vedea nimic, nu se auzea decat viscolul. Mi-au spus ca, desi nu sta
in puterea lor sa ma tina cu forta, ei imi recomanda sa nu merg spre
varf, mai ales ca nu mai fusesem nici macar vara pe acolo sa cunosc
locurile. Diferenta fata de experienta slovaca era ca de la cer la
pamant. In timp ce imi faceam bagajul si ma bucuram de ceva mic dejun
cu paine de Zagreb si branza de Bucuresti, au sosit trei oameni de jos.
Erau doi barbati si o femeie, iar cei doi mergeau spre varf. Avand in
vedere ca au ajuns la cabana pe la 7:30, probabil ca pornisera din vale
pe la 1-2 noaptea sau asa ceva. Unul dintre cei doi, cel mai in varsta,
mi s-a parut cunoscut de undeva. Mai apoi mi-am dat seama. Marko, gazda
mea din Dovje, imi aratase un articol despre un batran care urcase
Triglavul (2869 m.alt.) din Mojstrana (cca. 800 m.alt.) de 365 de ori
in circa 270 de zile. Acesta era omul, un om simplu, imbracat bine, dar
nu exagerat de \"trendy\", cu niste coltari Simond destul de vechi, dar
sanatosi in picioare si cu o fata curata, fara riduri multe, cu o
sinceritate evidenta. Nu vorbea niciunul engleza dincolo de cateva
cuvinte, iar eu nu vorbeam germana pe care o vorbeau ei, insa ne-am
inteles cu franturi de vorbe, mai amintindu-mi eu de orele de germana
din generala, mai ingaimand ceva in sarbeste, mai gasind ei ceva in
nemteste care suna aproximativ la fel pe englezeste. M-au intrebat cat
am facut din vale pana la cabana, apoi m-au intrebat ce echipament am.
In cele din urma, dupa cateva priviri atente, au fost de acord sa ma ia
cu ei spre varf. Creasta era foarte ascutita si exclusiv stancoasa,
fara vreo zona mai domoala. Pe alocuri erau piroane de metal care
ajutau ascensiunea, insa nu erau intotdeauna folositoare iarna.
Viscolul era puternic, vizibilitztea minima si in lipsa celor doi le-as
fi dat dreptate meteorologilor de la cabana sa nu imi recomande sa
merg. Au fost cel putin doua traverseuri de fete foarte inclinate si
foarte expuse unde n-a fost usor, parca simteam Lacul Bled undeva jos.
Coltarii si pioletul au fost necesare mai mereu. Dupa mai putin de o
ora, am ajuns la varf, marcat de un mic refugiu metalic pentru o
singura persoana, in genul celor doua de pe Culmea Gropsoarele din
Ciucas: Aljazev Stolp. Am strans mana foarte recunoscator cu cei doi,
am facut doua fotografii si am pornit inapoi prin vantul puternic. Am
ajuns la cabana si, dupa un ceai frugal, am luat-o la vale, ajungand la
drumul forestier unde lasasera ei masina. M-au dus in Mojstrana si
mi-au urat un \"happy years\" care, in ciuda exprimarii, o sa-mi ramana
mereu in minte. Am ajuns la Marko, care era putin ingrijorat de vremea
care ma prinsese pe sus si am petrecut seara cu povesti de munte.
A doua zi dimineata am pornit-o la drum. Inca odata m-a luat cineva la
autostop foarte repede, si de data asta omul a si refuzat sa ma lase la
Jesenice, spunand ca ma duce direct la Ljubljana si plangandu-se ca el
plateste taxe si impozite si soseaua e uda, in timp ce erau 2 m. de
zapada pe laturi. I-am spus ca in momentul in care eu am plecat din
Romania, drumul Suceava - Cluj era inchis pentru ca erau 2 m. de zapada
pe drum, nu numai pe laturi, dar nu si-a schimbat parerea. Dupa o
plimbare prin oras, m-am suit intr-un tren de seara spre Zagreb, de
unde am luat autocarul de 10 PM spre Sarajevo, apoi, dupa un tur de
oras am pornit-o spre Belgrad, am prins trenul de Skopje la fix
aruncandu-mi rucsacul la inaintare ca sa ma pot sui de plin ce era, am
stat jumatate de noapte cu un umar in usa intredeschisa, nu am fost
lasat sa vizitez cetatea din Skopje pentru ca era \"obiectiv militar\",
am ajuns la Nis seara tarziu, am luat un tren de Sofia pe la 2 noaptea
si am ajuns in capitala Bulgariei unde ma asteptau prietenii pe la 10
dimineata, in drum spre alti munti...
