Alpin Club Ecoul - Bucuresti

In perioada 28 mai – 25 iunie 2010 am participat la expediția ROMANIA DENALI 2010, formată din 8 membri, soldată cu atingerea vârfului de către 7 dintre membrii expediției și realizarea unor premiere românești pe rute tehnice, între care West Rib și celebrul traseu „Cassin”, realizat, solo, de către Cosmin Andron, doctor în filosofie și cercetător, alpinist cu o pregătire fizică și mentală remarcabile.

Dintre membrii Clubului Alpin Român, la expediție au luat parte 4 argeșeni, membri ai Alpin Clubului „Ecoul”, București, prezidat de Dana Grădinaru:

- Marius Gane și Teofil Vlad, care, după aclimatizarea pe traseul clasic, au reușit și escaladarea rutei West Rib, în perioada 20-24 iunie 2010;

- Alexandru Halibei, Camelia Manea și Tom Chew (USA), care au atins simultan vârful pe ruta West Buttress;

Au mai participat, de asemenea:

- Ioana Molnar, Claudia Damoc;

- Cosmin Andron, autorul unei frumoase ascensiuni solo pe ruta Cassin;

Alaska, tărâmul ghețurilor veșnice, este un loc unde, pe vârf, temperaturile coboară adeseori sub -50 de grade Celsius...

Poza 1

Lanțul munților Alaska – privire aeriană – Ghețarul Kahiltna

Mount McKinley sau Denali, cum i se spune in graiurile locale, este cel mai inalt munte din America de Nord și cel mai inghetat munte din seria celor 7 varfuri care au reputatia de a fi cele mai inalte de pe fiecare continent.

In limba indienilor Athabaskan „Denali” înseamnă „cel înalt”. Dintre toate vârfurile planetei noastre, Muntele McKinley are cea mai mare altitudine vizibilă de la bază la vârf, măsurând aproximativ 5.400 de metri între punctele sale extreme – o reală provocare pentru alpinistii din intreaga lume, deoarece aici sunt nevoiți să-și transporte singuri absolut tot echipamentul și resursele de hrană aferente întregii șederi în zona masivului – aproximativ 3 săptămâni.

Poza 2

Base Camp – Denali International Airport – aprox. 2200m altitudine

Minimele înregistrate la vârf, dublate de ferocitatea vânturilor și de viscol, sunt comparabile cu temperaturi de pe masivele de peste 7500-8000 de metri. Escaladarea acestui gigant care te poate îngheța instantaneu este o piatră de încercare pentru alpiniștii cu experiență de pe toate meridianele. Câmpurile de crevase, marcate atent pe hărțile care indică limitele Parcului Național Denali, sunt adevărate câmpuri minate. Nu de puține ori s-au raportat situații în care au fost anunțați alpiniști dispăruți în crevase sau doborâți de vânt pe pantele abrupte din Denali. Anul acesta, moartea unui belgian a pus serioase probleme de recuperare din perete, după o așteptare de 5 zile din cauza vremii neprielnice.

Timp de 6 săptămâni, aproape de Cercul Polar de Nord, la vremea Solstiţiului de vară, e foarte rece, dar nimeni nu mai ține seama de ger. În această perioadă a anului, zilele sunt lungi, continuate de un crepuscul încântător, de 1 oră și jumătate în jurul miezului nopții, un fel de de apus prelungit, translucid, alb. Timp de peste 3 săptămâni nu am văzut luna deloc. Mărșăluiam continuu, și ziua, și noaptea, cu săniile după noi, încărcate de echipament și rezerve de hrană, printre ghețuri și printre crevase adânci. Auzeam zgomotul avalanşelor care se scurgeau sinistru, căzând simultan pe mai mulţi versanţi. Din când în când, avioanele rupeau pacea ghețurilor albe făcând tururi împrejurul masivelor Hunter, Foraker şi, fireşte, McKinley. Au survolat şi avioane mari, militare, mobilizate în general în cazuri extreme, pentru intervenţii sau după căderi masive de zăpadă, când echipele rămâneau blocate în taberele de altitudine. La plecarea noastră din tabăra de bază, de la Kahiltna International Airport, după ce am încheiat ascensiunea, a fost o operaţiune de salvare a unui belgian rămas blocat în perete în ruta Cassin după moartea violentă a colegului său. Acesta a petrecut încă 4 zile de coșmar, imobilizat lângă colegul lui care decedase cu 3 zile inainte. După intervenția echipelor internationale de salvare, constituite ad-hoc și formate din japonezi, ruși și rangerii americani, belgianul supraviețuitor nu-şi revenise încă din șoc...

Poza 3

Hai, hai, cu sănioara!

Ruta parcursă de obicei, West Butress, este deseori subestimată, chiar și de către alpiniștii cu experiență. De aici intervin și numeroasele probleme cu care ghizii și rangerii se confruntă an de an: persoane care mor stupid în crevase, pentru că nu respectă instrucțiunile ferme de a se asigura în permanență în coardă, cazuri severe de hipotermie sau degerături, arsuri ale retinei datorate radiațiilor puternice, accidente, adesea letale, mai ales în timpul coborârii. Denali, „cel mai rece munte din lume”, pune, de asemenea, serioase probleme musculare sau de circulație a sângelui, de oxigenare a plămânilor sau a creierului, probleme ale arterelor sau ale țesuturilor, care ajung la necrozare în doar câteva zile. La 6000 de metri altitudine, presiunea atmosferică este redusă la numai 45% față de nivelul mării.

Poza 4

Spre Squirrel Point, între Motorcycle Hill (3350m) și Windy Corner (4040m)

Poza 5

Basin Camp – 4330m. Pe fundal, Mount Hunter

Ascensiunea noastră pe West Buttress a durat 8 zile (de obicei se recomandă ture de aclimatizare de 12-14 zile), am evitat întârzierile în taberele intermediare, astfel că am trecut succesiv prin cele 5 tabere mari:

- Kahiltna Base Camp (Denali International Airport), 2200m;

- Ski Hill (prin Heartbreak Hill), 2375m;

- Motorcycle Hill (prin Kahiltna Pass), 3350m;

- Basin Camp (prin Squirrel Point și Windy Corner), 4330m;

- High Camp (prin Headwall, porțiune tehnică, echipată cu corzi fixe și prin Washburn s Thumb), 5245m

Poza 6

Traverseul de sub Denali Pass (5545m)

Ascensiunea finală necesită 6-8 ore de urcuș constant pentru a parcurge 950 de metri de diferență de nivel. Unele porțiuni sunt susținute, sunt mici tronsoane care fie sunt prevăzute cu asigurări fixe, fie au porțiuni mici prevăzute cu corzi fixe – aceasta rămâne la aprecierea ghizilor care conduc grupuri mai mari și poartă răspunderea pentru mai mult de 6 persoane. Corzile fixe sunt o problemă aici, trebuie montate și întreținute constant deoarece sunt căderi masive de zăpadă și vânturi foarte puternice. Cele mai expuse puncte sunt Denali Pass (5545m) și Kahiltna Horn (6133m). Toată porțiunea dintre Kahiltna Horn și Denali (South Peak) este o margine cu cornișă, care poate deveni deosebit de periculoasă dacă se înrăutățește brusc vremea.

Poza 7

Creasta somitală – de la Farthing Horn (6134m) la Denali South Peak (6194m)

Înregistrarea și plata în avans a permisului de intrare în Parcul Natural se face cu 60 de zile în avans, la Talkeetna Rangers Office.

Anual, se emit până la 1500 de permise. Pentru fiecare echipă înregistrată se întocmește un dosar (noi am primit numărul 1235), se face instructajul înainte de plecarea pe ghețar (proiecții în Power-point în care este prezentată ruta vizată), se distribuie pungi pentru resturi menajere și pentru ”deposit” și, la 2-3 membri ai expediției se repartizează căte un ”human waste can”, care trebuie predat la întoarcere, exact așa cum se predă echipamentul și arma la finele stagiului militar. E o măsură de siguranță și o precauție pentru ca totul să rămână curat după plecarea de pe ghețar. Nerespectarea regulilor de igienă atrage plata unei amenzi de 250 USD pe loc, lucru care i s-a întâmplat unuia dintre români chiar în ultima zi. Rangerii nu discută în caz de abatere!

Descinderea pe ghețar se face cu avionul, 1 oră și jumătate de zbor, de la Talkeetna până la Basin Camp (Kahiltna International Airport), datorită terenului accidentat din tundră (mlaștină, mâl și vegetație densă, de la specii de arbuști mici până la copaci înalți) și a crevaselor de mari dimensiuni din zona alpină.

Aprovizionarea (pentru cel puțin 21 de zile) se face la Anchorage, unde sunt multe magazine specializate în echipamente, dispozitive de încălzit și hrană specifice ascensiunilor la altitudine;

Hrana constă în alimente semipreparate, bogate în proteine și carbohidrați și ambalate în pungi care asigură o bună izolare. Prepararea este rapidă (5, 8 sau 12 minute, în funcție de meniul ales, prin adăugarea de apă clocotită). Se recomandă o bună hidratare (minumum 4 litri de lichide zilnic) pentru a preveni simptomele specifice răului de altitudine, vertij, cefalee, dureri musculare.

Datorită degerăturilor suferite în ziua ascensiunii finale, am avut nevoie de asistență medicală, asigurată cu răbdare de către asistenta de la Basin Camp și de către voluntarii din Kahiltna Base Camp, unde am stat blocați 3 zile din cauza zăpezilor, apoi de către dr. Yates, căruia nu pot decât să-i mulțumesc pentru că mi-a salvat degetele de la amputare.

Echipament necesar pentru West Butress include:

- piolet de gheață sau piolet semitehnic;

- blocator – pentru corzile fixe de la Headwall;

- ham – ideal ar fi un ham ușor, de ghețar;

- coardă, cel puțin 2 Prusice (5-6 mm) pentru asigurarea pe ghețar, mai ales în zonele marcate pe hartă cu câmpuri de crevase;

- aprox. 15 m de cordelină pentru legarea saniei și ancorarea corectă a acesteia;

- 2 carabiniere cu filet;

- bețe telescopice;

- anouri – cât mai multe;

- 2 pitoane de gheață;

- GPS;

-stație de emisie-recepție

- sondă

- detector PIEPS – freeride pentru avalanșă

Poza 8

Vârful McKinley – 8 iunie 2010, orele 20.45

McKinley este un munte dur, simpla sa poziționare lângă Cercul Arctic facându-l greu accesibil, capricios și imprevizibil.

Echipa:

Poza 9 si poza 10

Teofil Vlad și Marius Gane (West Rib)

Poza 11 si poza12

Camelia Manea, Alexandru Halibei și Tom Chew - SUA (West Buttress)

Aș dori să aduc calde mulțumiri colegilor și prietenilor care au sprijinit această expediție:

- Revista „România pitorească”, patronată de distinsul Mihai Ogrinji, secondat de redactorul șef adjunct Mihai Vasile;

- Fundația „Lacrima munților”, prezidată de dl. Constantin Nițu;

- Federația Educației Naționale, prezidată de dl. Constantin Ciosu;

- Sebastian Mastahan și Catrinel Enache, colegii, îndrumătorii și prietenii de la cursul de Ghizi montani;

- Cristian Iacob și Dinu Mititeanu, îndrumători de secții și colegi de nădejde la Clubul Alpin Român.

Poza 13

Crevasă în preajma masivului Francis

Dintre ghețuri și crevase adânci, gândurile cele mai frumoase s-au îndreptat către cei de acasă, care m-au înțeles și m-au sprijinit mereu și de fiecare dată le-am zis că e ultima dată când mai plec departe de casă... Dedic această ascensiune reușită fetițelor mele, care mă așteaptă întotdeauna cu inima cât tot universul.

Prezentat de Camelia Manea