De Anul Nou in 2000/2001, am pornit din nou spre Bulgaria, de data
asta spre Rila. Am luat trenul pana la Sofia si, pentru ca diferenta de
bani era foarte mare, mi-am luat bilet doar pana la Ruse, iar acolo,
cat timp sta trenul, ca sta destul, este vreme sa schimbi bani si sa
cumperi un bilet local pentru acelasi tren, apoi sa te sui in el. In
felul asta, toata excursia cu Rila m-a costat, pe vremea aceea, sub 60
de marci plus mancarea de acasa, insa o repet, pe vremea aceea, cand nu
trebuia nici asigurare medicala, nici bilet dus-intors.
Imparteam
compartimentul cu un baiat din Albania, care lucra la Bucuresti, si cu
doi romani care mergeau in Macedonia, sa isi petreaca sarbatorile cu
niste prieteni. Am stat la taclale toata noaptea di abia tarziu, pe la
Plevna, ne-a luat somnul. Nici nu stiu cand m-am trezit si am vazut pe
geam \"Sofia Centralna\". Svilen si Stilian ma asteptau pe peron. Dupa o
mica plimbare prin Sofia care nu a facut decat sa imi demonstreze ca,
in ciuda ranchiunei reciproce, Romania si Bulgaria se aseamana al
dracului de mult, atat la bine, cat si la rau, ne-am suit intr-un tren
local spre Dupnita. Personalele bulgaresti seamana foarte mult cu
\"electrichna\" din spatiul fostei URSS, de fapt sunt fabricate la rusi.
Largi si cu vagoane care aduc oarecum cu un metrou, sunt o idee mai
comode decat vagoanele cu etaj de la noi, insa au parte de cam aceeasi
mizerie. Am ajuns in fine la Dupnitza, unde cativa intreprinzatori din
zona (cum sunt cei din Zarnesti, de pilda) asteptau cu masini si dubite
pe muntomani, intrebandu-i daca merg in sus. Dupa o scurta tocmeala,
s-a stabilit pretul, la mai putin de 2 marci de persoana, si am pornit
spre Panichiste, o ministatiune aproape de limita superioara a padurii.
De acolo am luato-n sus prin vremea care se cam strica, cu un inceput
de viscol. Dupa spusele amicilor bulgari, trebuia sa ajungem in circa 2
ore la \"cabana\". \"Cabana\" era de fapt un fel de hotel, ceva a la Hotel
Alpin. Camere de doua-trei paturi, grupuri sanitare inauntru,
restaurant, covoare pe jos, iar pretul, undeva pe la 5 marci de
persoana in perioada Anului Nou. Nu era chiar rau si locul se numea
Cabana 7 Lacuri din Rila. Asta era cabana noua, pentru ca am aflat ca
mai exista una, cabana \"veche\", la jumatate de ora mai sus. Dupa o
noapte petrecuta aici, am hotarat sa urcam. Drumul trecea printr-o mare
de jnepeni, niste jnepeni pe care nu pot sa-i compar ca inaltime decat
cu cei din Muntii Maramuresului sau Tarcu, eventual Calimani de la noi.
Aveau deseori peste 2 metri inaltime, iar zapada acumulata intre ei a
facut drumul fascinant, mai ales ca s-a mers noaptea. In final am ajuns
la cabana si ne-am strans in jurul sobei care duduia ca-n basmele
copilariei. N-am stat prea mult si am mers mai departe, urcand in
creasta Rilei. Am ajuns intr-un loc denumit \"la clopote\", pentru ca
acolo exista un stalp cu doua clopote mari, care, mi s-a spus, la vant
puternic, fac zgomot, astfel incat turistii sa isi gaseasca drumul in
timp de viscol, ceata etc. Prietenii mi-au spus ca locul nu a fost
dotat cu clopote pentru nevoia de pitoresc; murisera destui pe acolo
iarna, pierzand drumul in acea sa larga si destul de plata si
aflandu-se la cativa pasi de drum. Am traversat saua si tot nu-mi era
foarte clar cum ar putea cineva sa nu gaseasca drumul pe vremea aceea
atat de frumoasa de care aveam noi parte. Pe partea cealalta a
muntelui, pe versantul sudic, zapada era afanata si mersul era mai
anevoios. Am mers cateva ore bune pana sa zarim Cabana Ivan Vazov,
destul de asemanatoare cu cabanele de la noi, cu ceva gen Valea
Sambetei. Seara s-a pierdut in cantece cu chitara, o atmosfera calda,
vin fiert si multe povesti de munte. Cabanierul ne-a spus ca de 15 zile
nu mai vazuse fata de om si ca de vreo doua zile tot astepta sa ii vina
colegul cu provizii. Mi-am adus aminte de o intamplare similara de la
Cabana Turnuri, cand copilul cabanierului fusese lasat singur de
parintii lui intr-un aprilie plin de zapada si viscol, si, cand am
ajuns noi acolo, pe la 12 noaptea si dupa 14-15 ore de urcat din
Victoria printr-o zapada infiorator de mare si viscolita, saracul
tragea speranta ca sunt ai lui cu de-ale gurii. Noaptea a fost foarte
frig si ne-am bucurat ca nu suntem decat noi la cabana, putand folosi
cate doua-trei paturi. A doua zi am pornit-o inapoi spre Rilski Ezera,
insa vremea nu mai tinea cu noi. Viscolul era puternic, ceata - densa,
iar stalpii de marcaj, chiar daca erau amplasati la intervale regulate,
nu se zareau intotdeauna. Urmele doastre din ziua precedenta erau
istorie de mult. Am ajuns in zona \"clopotelor\", cel putin asa am
presupus noi, insa ne-a luat aproape o ora sa le gasim si sa ne
orientam. Vantul era atat de puternic, iar ceata facea atat de dificila
orientarea, incat ne-am legat cu cordelina, iar unul-doi avansau cu
cate o busola, pentru a vedea incotro ar putea fi ceva. Saua fiind
foarte lata, iar zona celor 7 Lacuri fiind foarte fragmentata, cu
caldari si caldaruse, era foarte usor sa o iei aiurea crezand ca o iei
pe drumul bun. In final, am ajuns la clopot, am facu o poza si am
pornit mai departe, ajungand seara la cabana. Cabana veche era
amplasata langa un lac glaciar, iar, cum era 30 decembrie, lumea
incepuse sa se pregateasca. Fiecare adusese ceva special, oamenii
cantau la chitara si erau cativa care cantau la o serie de instrumente
(in majoritate de suflat) din zona Rodopilor, cum mi s-a spus. Rodopii
sunt niste munti josi, insa care pastreaza o serie de asezari unde
traditiile sunt foarte bine conservate, ceva in genul Maramuresului sau
al Bucovinei de Sud de la noi. Cum nici sa cant cu ei nu puteam, pentru
ca nu vorbeam limba, si nici nu adusesem ceva deosebit cu mine, m-am
apucat in nebunia mea sa fac un tort de biscuiti cu stafide, nuca de
cocos, lapte praf si cereale. Ca aspect arata bine, ca gust era undeva
intre ciorba si eugenii, insa lumea l-a apreciat. Am cantat cu ei
cateva melodii de la Creedence, dupa aceea am fost uimit ca, dupa ce
le-am dat doar cateva tonuri din Andrii Popa, cel care canta la chitara
a prins-o foarte repede. A doua zi am pornit-o spre un varf foarte
ascutit si impunator, Hajduta. A fost un drum scurt dar, data fiind
vremea foarte buna, peisajul a fost superb. Rila este un munte destul
de greaban, asemanator cu Retezatul si Godeanu, cumva amestecate, insa
are si zone de \"rupere\" a crestei, cu segmente extrem de accidentate.
Insa in general creasta se poate face in conditii destul de bune si
iarna, asa cum am mers si eu. Vara nu am fost in munti in Bulgaria,
insa as zice ca sunt niste munti perfecti de iarna. A venit si seara
Anului Nou, ne-am strans iarasi la cabana, s-a auzit iarasi chitara si
buciumul din Rodopi. La miezul noptii, toata lumea a iesit din cabana
si au format o mare hora pe lacul glaciar inghetat. Initial m-am ferit
sa iau parte pentru ca mi-era frica sa nu le stric ritmul, insa era
simplu: doi pasi inainte si unul inapoi. In mijlocul horei s-a postat
un baiat care canta la un fel de cimpoi din piele de capra, dand ritmul
intr-un mod extraordinar. Ceea ce era de-a dreptul fascinant era chiar
naturaletea evenimentului, faptul ca nu faceau asta pentru turisti sau
pentru a arata ceva, ci pur si simplu ca asa se simteau bine. Nu pot sa
mint si sa nu zic ca mi-a parut rau, gandindu-ma la ce inseamna, prea
adesea, un revelion in Romania. Chiar si intr-o cabana la munte.
Cand s-a facut de miezul noptii, hora s-a rupt si oamenii au inceput sa
se imbratiseze, urandu-si unii altora la multi ani. S-au deschis cateva
sticle de vin si s-au trecut din mana in mana, apoi o fata a servit pe
toata lumea cu niste prajiturele care contineau niste mici ravase cu
semne care, in urma unor interpretari, iti prevesteau traiectoria
vietii pe anul ce tocmai incepuse. Pe biletul pe care l-am gasit in
prajitura mea era o linie si, cand tocmai ma gandeam ca mai am doar un
an de viata si gata, mi s-a spus ca linia inseamna o separatie intre
trecut si viitor, deci inseamna o schimbare majora in viata mea. Pe 1
ianuarie s-a dansat continuu, timp de aproape trei ore, pe lacul
inghetat. O experienta fascinanta undeva, la peste 2200 m. alt., in
miezul iernii.
Ziua urmatoare am pornit devreme, cand era inca noapte afara, spre
Varful Maliovitza, aflat la peste 2700 m.alt. Vremea era excelenta de
data asta si am putut sa vedem de pe drum, Manastirea Rila, undeva jos,
2000 de metri sub noi. Am aflat ca intre creasta si manastire sunt ceva
pereti de aproape 1000 m.alt., numai buni de cocotzat, pentru cei
carora le place asa ceva. Maliovita era locul unde se termina zona
frumoasa si relativ placida a celor 7 Lacuri, si locul de unde incepea
prima ruptura a crestei. In fata mea era o sa foarte joasa, cu cativa
colti, pe unul dintre acestia aflandu-se, dupa cum mi s-a spus, un
refugiu. Dincolo de Rila, se vedea Vitosha, Stara Planina, Pirinul in
care fusesem cateva saptamani inainte... Marcajele, ca si in Pirin,
erau date de o serie de linii orizontale (pe crestele principale erau
rosii, pe secundare mai erau si galbene sau verzi, albastre cateodata),
iar in multe cazuri existau stalpi de marcaj care au inscriptionate si
locatiile urmatorilor stalpi, prin pozitionarea geometrica, data prin
unghiul facut fata de stalpul de referinta.
A doua zi am coborat la Panichishte, apoi la Dupnitza. Am ajuns seara
la Sofia, am stat o noapte la Stilian, am mancat niste mici bulgaresti
care erau cam de doua ori mai mari decat cei oltenesti, insa destul de
mult diferiti la gust, apoi m-am suit in trenul de Bucuresti. Dupa o
intarziere de 2 ore datorata celei mai mizerabile granite pe unde am
trecut in viata mea si anume Ruse / Giurgiu (mizerabile de ambele parti
ale frontierei in egala masura), am ajuns in Nord, cu un taximetrist
care nu voia sa priceapa ca sunt roman si imi tot oferea ba cazare, ba
un drum cu taxiul, ba sa imi schimbe bani. Eram acasa, cert lucru.
Aveam
sa revin in Rila cu ocazia Anului Nou 2001/2002, de data asta si cu
ceva prieteni din Romania. Eu veneam din Triglav (Slovenia), unde
petrecusem Craciunul urcand pe varf. Trecusem, in trei zile de la
plecarea din Ljubljana, prin Croatia, Bosnia, Macedonia si de doua ori
prin Serbia (pentru ca de la Sarajevo la Skopje nu era autocar zilnic),
iar ceilalti erau proaspat veniti de acasa. Diferenta dintre noi s-ar
putea zice ca erau noptile mai mult sau mai putin nedormite, pentru
mine erau trei, iar pentru ei una. Venind din Macedonia, am vizitat
Nis-ul noaptea, pentru ca aveam legatura de Sofia pe la 2. Apoi m-am
suit in tren, impartind compartimentul pana la Sofia cu o doamna
batrana care, la cei peste 70 de ani, tocmai se apucase sa invete farsi
(persana) si era foarte bucuroasa de lucrul asta. Dupa cateva ore de
discutie foarte interesanta de altfel, am ajuns la Sofia sa-mi gasesc
prietnii inghetati in gara:
\"Am tot sperat sa aiba trenul nostru ceva intarziere, dar a venit la fix: stam aici de 4 ore sa te asteptam.\"
Am schimbat ceva bani (ca si in Romania, ideea de ordine este \"comision
0\", insa este mult mai bine, daca e posibil, sa schimbi la banca sau sa
folosesti un card, exact ca si acasa) si apoi, fiind vreo 10, a fost
mai convenabil sa aranjam cu un maxi-taxi sa ne duca la Borovet, pentru
ca altfel trebuia sa mergem in autogara, pe cand maxi-taxi-urile urbane
erau chiar in fata garii. Ne-a costat circa 2 leva de caciula (1 euro
in zilele noastre) pentru cei circa 50 km. Ajunsi la Borovet, am dat de
Jihad: nori, ceata, viscol sus, prognoza proasta si, vestea cea mai
buna, noi facusem rezervare la un refugiu privat amplasat la 2700
m.alt., dorind sa fim cat mai departe de civilizatie. Borovetul arata -
pe drept - mai civilizat decat multe statiuni decat la noi, mai ales in
ceea ce priveste posibilitatile de schi. Au o telegondola care merge
pana la peste 2300 m.alt. insa, date fiind conditiile meteo, nu a urcat
decat pana la un punct intermediar de unde, trezirea popor, sari in
suprapantaloni si geaca, then let\'s face the elements. Am ajuns,
mergand pe partia de schi inghetata, la punctul maxim al gondolei. De
acolo o poteca foarte lata, dar troienita la momentul respectiv, mergea
pe curba de nivel, lasand dese partii de schi la stanga, partii
intotdeauna insotite de telechiuri. Pe masura ce avansam, vremea a
devenit tot mai rea. Noaptea, la lumina frontalei, am ajuns la Cabana
Musala. Mai aveam circa 2 ore de mers pana la refugiu, insa - cum aveau
locuri si nu era decat 30 decembrie - am preferat un popas intermediar
acolo. Am dormit chiar sub acoperis, platind circa 3-4 leva de
persoana. A doua zi de dimineata am pornit-o spre Refugiul Everest 84,
amplasat pe un lac glaciar chiar sub varful cel mai inalt din Rila
(Musala, 2925 m.alt.). Ne asteptam sa gasim un refugiu si ne tot
intrebam ce naiba mai e si aia refugiu privat si la ce trebuie sa
platesti circa 2.5 dolari pe noapte sa stai acolo. Am gasit un refugiu
cum nu avem noi in Romania cabana, o chestie piramidala, cu un bar la
parter si dormitor la etaj, cu curent si conditii pe care le-as putea
compara cu ceva in genul Cabanei Turnuri, dar presupunand ca ar avea
curent si ar fi mult mai curata, respectiv bine intretinuta. Berea -
desi nu cea mai buna din Bulgaria (care ar fi, dupa parerea mea, undeva
intre Zagorka si Kamenitza), insa destul de buna - era 80 de stotinci,
adica 0.4 EUR, mancarea nu era foarte diversa, dar era ieftina. Apa -
din lac, la copca. Caldura - aeroterma. Varful - la 30 minute in sus,
pe o creasta \"dotata\" cu un cablu si stalpi. Lumea s-a destins, iar
\'colegii\' de refugiu bulgari venisera cu un laptop si cu muzica foarte
buna. Din pacate, cam la o ora dupa Anul Nou s-au retras cu tot cu
muzica, spre dezamagirea romanilor mai petrecareti.
A doua zi am urcat pe varf. Nu prea spectaculos, avand in vedere ca
gazduieste o statie meteo, varful era invaluit in ceturi si vifornite
care nu ne-au dat posibilitatea de a ne bucura prea multe privelisti.
Era foarte frig, -15C cel mult. Ne-am intors in refugiu, mentinandu-se
totusi ideea initiala ca vom porni-o pe creasta a doua zi spre Cabana
Grenchar. A doua zi de dimineata, avand in vedere vintul puternic, desi
in ciuda raririi norilor, majoritatea au hotarat sa coboare, alegand sa
mearga in zona Maljovitza. Cum fusesem acolo anul precedent si stiam ca
zona este extrem de expusa la avalanse, am preferat creasta. Asa,
impreuna cu o colega de breasla (lucram pe vremea aceea amandoi in
agentii de turism la Bucuresti), am pornit-o in sus, pe cand ceilalti
coborau. Era soare, insa vantul era foarte puternic, iar temperatura -
foarte joasa. Insa cel putin am putut sa ne bucuram de peisajul de pe
varf de data asta. Se vedea Pirinul, vaile din jur, era superb, ce
pacat insa ca nu puteai sa stai in picioare prea mult. Am mers toata
ziua cu viteza melcului care a trecut printr-o balta de superglue,
trecand peste un varf efectiv in patru labe. Dupa ce l-am depasit insa,
pe la ora 3-4 dupa-amiaza, am zarit lacul inghetat langa care se afla
Cabana Grenchar. Inselatoare parere. Intre noi si cabana se afla o mare
de jnepeni printre care se strcura, probabil, poteca vara. In momentul
ala insa, nu era decat o mare de jnepeni de circa 2-2.5 m. inaltime
infundati in zapada, ceea ce a insemnat orice, de la tranta cu ei, pana
la zvarcolire, taras in speranta ca nu o sa cedeze (dar mai mereu
cedau). A venit noaptea, am pus frontalele, am scos busola fixand
directia de mers. Nici n-am realizat ca ochelarii se aburisera,
inghetasera, se topisera, inghetasera din nou. Ma tot gandeam la o
iesire in Fagaras intr-un aprilie cand am facut de la Victoria la
Turnuri circa 14 ore prin nameti. In final am iesit din jnepeni, am
simtit un teren relativ plat sub picioare, ca si o zapada in care nu ne
afundam mai mult de 20-30 cm.: eram pe lac. Abia atunci am realizat ca
ochelarii imi erau atat de inghetati, incat nu mai vedeam mare lucru
prin ei. I-am scos si curand am zarit o anexa a cabanei la vreo
douazeci de metri. Am ajuns la cabana si, dupa ce am inconjurat-o de
doua ori, confundand intrarea in toaleta cu cea a cabanei, am zarit o
lumina plapanda inauntru. Cineva a venit si ne-a deschis. Erau doi
inauntru, un baiat si o fata dintr-un sat din apropiere. Inauntru era
cald, exact ca in povestile bunicii, cu un foc arzand in soba si doua
paturi inghesuite intr-o camera care servea probabil de bucatarie vara.
Iarna servea de de toate si mai ales de rai pentru cei ce veneau de
afara.
A doua zi am stat la cabana. Am iesit de vreo doua ori si numai pentru
motive bine intemeiate si binecunoscute. Sus se lasasera iar norii, iar
vantul era la fel de puternic. Vecinii nostri de cabana ne-au spus ca
este ceva neobisnuit pentru acea zona, pentru ca de obicei aceea este
una din cele mai protejate si linistite sectiuni ale crestei. Ziua
urmatoare am plecat pe la 5 dimineata la vale; drumul era lung si
incepea prin jnepeni pe ceea ce vara era probabil un drum forestier;
acum era ceva acoperit cu un strat de 1 m. de zapada in care te afundai
invariabil pana mult peste genunchi. A rasarit soarele si de-abia pe la
10-11 am intrat in padure. Pe la pranz am dat de niste urme de
snow-mobil, multumind tuturor zeitatilor pentru ele. Am ajuns intr-un
tarziu la o cabana si la un drum pe unde trecusera ceva masini, apoi am
mai facut vreo 15 km. pana la Iaruda, un sat xcare se bucura de
existenta unei gari pe calea ferata cu ecartament ingust dintre
Septimvri si Razlog. Ne-am asezat in pe o banca si am inceput sa ne
scoatem harnasamentul in privirile mirate ale unor localnici. Ne-am
suit in trenul acela pitoresc care ma dusese cu un an inainte spre
Pririn, ne-am dat jos la Septimvri si am analizat posibilitatile: o
noapte in tren si o ruta mai lunga, via Plovdiv, sau o noapte in rupta
in doua gari si ruta \"normala\" via Sofia. Caldura trenului a castigat
si am luat un tren spre Plovdiv, cu atat mai mult cu cat trenul este
destul de ieftin in Bulgaria, apoi de acolo un alt tren la Ruse. Nu tin
minte ca m-am trezit decat de doua ori, cand s-au schimbat conductorii
si au venit sa ceara biletele. Am ajuns la Ruse in acelasi frig
patrunzator. Am lasat rucsacii in gara la bagaje si am fugit in centru,
in speranta ca e ceva deschis. Insa bulgarii nu ies foarte mult in
oras, iar terasele sau barurile nu sunt foarte numeroase nici macar
vara in afara localitatilor turistice. Si din punctul asta de vedere ne
asemanam, ca, cu exceptia Timisoarei, nici Romania nu exceleaza la
capitolul asta. Insa la mult detestatul Mc Donald\'s era deschis si am
mai sprijinit putin diverse bombardamente din lume pana cand s-a
deschis o cofetarie locala unde am savurat ceva baclavale. Au mai
trecut cateva ore si a venit si trenul de Bucuresti, ajungand si
acasa...
