 |
||||||||||||
|
Turcia – Erciyes – 2008
participanti: Laura Bogos, Cristian Georgescu, Octavian David
Cu ceva ani in urma cand am urcat pe varful Demirkazik din masivul Aladaglar am putut observa silueta singuratica a muntelui Erciyes si atunci mi-am promis ca atunci cand o sa am putin timp liber, am sa vin sa urc acel munte. Si iata ca in primavera anului 2008, s-a nimerit pastele si 1 Mai in aceeasi saptamana, ocazie deosebita pentru a-mi realiza aceasta umila dorinta. Astfel ca, pe data de 25 Aprilie, am purces la drum 5 persoane inghesuite in Loganul meu peste care am montat o lada pentru echipamentul de alpinism. Edirne, Istanbul, Ankara au fost doar cateva din orasele care au zburat prin fata noastra in drumul nostru catre Anatolia. Si dupa un drum de 20 ore aproape fara oprire, am ajuns in localitatea Kayseri la baza muntelui Erciyes (3917 m). Ne-am cazat la un fel de hotel de la baza muntelui, si am facut o vizita protocolara la unitatea militara din apropiere (in Turcia, armata trebuie sa stie totul, mai ales cand este vorba de straini). Acolo le-am explicat intentile noastre de a urca fata estica a varfului Erciyes pe ruta cea mai directa, mai exact \"Drumul Ingerului\" (Angel\'s Road). Cam circumspecti, ne-au chestionat o gramada despre pregatirea noastra alpina si au incercat sa ne sugereze alte rute, dar eram hotarat si le-am spus clar ca am calatorit 20 ore (aprox 1700 Km) pentru ruta la care am visat si nu pentru altceva. Ne-au dat in cele din urma hartia de care aveam nevoie si a doua zi, echipati, am inceput ascensiunea spre tabara de baza aflata la altitudinea de 3000 m. Ajunsi aici ne-am montat corturile, am mancat si eu, profitand ca ceata s-a ridicat am urcat putin pentru a face o prima recunostere a traseului propus. Tin sa spun ca nu aveam nici o harta (in Turcia nu prea exista harti cu munti, este o restrictie impusa de armata) ci pur si simplu o poza cu fata estica a muntelui pe care fusese desenata linia traseului de catre un alpinist turc si pe care acesta mi-o trimisese pe e-mail. Vreamea era superba a doua zi dimineata asa ca la ora 5 ne-am inceput ascensiunea. La inceput am urcat cu betele de trecking, cand panta a inceput sa se accentueze spe 30 grade, ne-am montat coltarii, si am intrat in culoarul numit \"Drumul Ingerului\", panta a devenit incet spre 45 grade si ne-a indemnat subtit sa renuntam la bete in favoarea pioletului. Zapada era destul de Ok, dar pe culoar cadeau din cand in cand bolovani de dimensiuni mici. In partea finala a culoarului, putin inainte de prinderea unei muchii, panta s-a accentuat pana la 60 grade fortandu-ne sa utilizam pioletii mai cu spor. Odata atinsa muchia de zapada si stanca, am facut cunostinta cu vantul ce batea in rafale si ne oprea din cand in cand din ascensiunea noastra, fortandu-ne sa ne chircim pentru a nu saruta abisul de sub noi. Muchia ne conducea hotarata catre o mica sa stancoasa. Avantul ne-a fost stopat, la un moment dat de o portiune de zapada putreda si stanca friabila, nimic nu era sigur sub noi, moment in care am scos coarda din rucsac, cateva anouri si bucle si asigurati am trecut pasjul inselator. Dupa trecerea de mica strunga am putut zari in fata noastra deschizandu-se traseul \"Culoarul Diavolului\" (Evil\'s Gully). Am inceput sa travesam ascendent spre stanga o panta nu prea rautacioasa, cam intre 45 si 55 de grade dar cu niste cornise deasupra nu prea prietenoase. La sfarsitul acestei pante ne-am trezit pe varful Micul Erciyes. Acesta era despartit de fratele sau mai mare si mai stancos de o creasta aeriana cornisata lunga cam de 100 m. Aici fetele au hotarat ca se multumesc si cu Erciyesul mic, eu si partenerul Dev pregatindu-ne sa calarim putin creasta balana. De fapt creasta am atacat-o pe partea stanga ciocanind-o cu pioletii pe partea dreapta, ce-i drept Dev, pentru a imortaliza momentul, o mai incaleca din cand in cand. La finele acestui pasaj ne-au intampinat inca doua pante de inclinatie medie despartite de o strunga chiat spectaculoasa. Ercyesul mare este de fapt un pinten de stanga cam de 20 m cu o lungime de catarare grad IV UIAA. La baza acestui pinten se afla o grota destul de incapatoare, sapata pesemne de primii alpinisti ai acestui varf, de fapt, povestea spune ca ar fi fost niste calugari stravechi de pe la inceputurile crestinismului. La baza pintenului ne-am tras sufletul putin, ne-am mai organizat echipamentul de catarare pe noi si am plecat pe ultima bucata a ascensiunii noastre anatoliene. Am plecat cap de coarda, Dev filandu-ma la regruparea de la baza tancului, traseul intra intial intr-o brana scurta apoi direct in sus pe un diedru si prezinta in total 3 pitoane. Vantul batea turbat, la un moment dat mi-au inghetat mainile complet si m-am pus in zelb intr-unul dintre pitoane sufland cu disperare in pumni pentru am mai diminua durerea din degete. Ajuns in varf, m-am regrupat intr-un vechi bat de metal al carui scop initial, probabil era de a mentine in bataia vantului un frumos steag turcesc, disparut demult. Din cauza vantului nu ma puteam intelege cu secundul meu, ajungand sa urlu comenzile de coarda, astfel incat fetele aflate pe varful mic s-au panicat de cateva ori. In cateva minute, Dev a fost langa mine, bucurandu-ne amandoi de un metru patrat cat era suprafata varfului, facand cateva poze si apoi amenajand rapelul. Rapelul l-am facut rapid, mai mult ne-a luat recuperarea corzii. Dupa ce ne-am relegat in coarda am inceput sa coboram cu spatele pantele indreptandu-ne spre cresta aeriana pe care am parcurs-o rapid intalnindu-le pe fete sub varful mic unde isi sapasera o mica platforma pentru a fi mai ferite de vant. Desi initial am vrut sa cobor pe traseul Evil’s Gully deoarece era mai putin abrupt, s-a hotarat sa coboram pe traseul pe care am venit si datorita faptului ca zapada se inmuiase considerabil, mare parte din el l-am parcurs cu fata la panta si legati in coarda. La ora 15 eram la corturi, unde am descoperit cu nespusa bucurie ca vantul imi deschisese ambele fermoare de la cort (interior si exterior), cei drept, acestea nu erau intr-o forma foarte buna de la vanturile din Aconcagua. Am reusit sa le mesterim noi, astfel incat sa ne odihnim destul de bine in noaptea ce a urmat. In timpul noptii a nins in continuu, dimineata totul era imbracat intr-un covor proaspat de zapada imaculata. Am strans bagajele si am coborat in vale, la masina, cam in 2 ore. Acesta a fost experienta noastra alpina pascala. Ce a urmat dupa aceasta a fost un alt sir de experiente interesante in aceasta tara aflata atat la marginea europei cat si a lumii islamice. Imediat dup ace am coborat din munti, am petrecut 2 zile in zona Cappadocia (am stat cazati in orasul Urgup, orasel foarte bine pozitionat pentru a vizita aceasta zona), o zona fara seaman in lume, caracterizata de o serie de orase subterane si formatiuni stancoase de diverse forme ciudata (turnulete, ciuperci, tuguie). In multe dintre acestea au fost sapate grote si chili de catre popoare prebizantine precum si de vechii crestini refugiati in aceea zona. Am vizitat valea Zelve, satul Mustafa Pasa (vechi sat grecesc, astazi pe jumatate parasit) complexele de la Uchisar si Ortahisar (adevarate castele sapate in formatiuni stancoase specifice zonei) precum si orasele subterane Ozkonak si Derinkuyu. Dupa acest moment mai relaxant a urmat un drum de aprox 550 Km est spre Malatya (in Kurdistan) pentru a urca pe muntele Nemrut. Rasaritul soarelui ne-a gasit pe acest varf de munte unde in vechime o civilzatie de mult apusa (Comagene) a construit 2 terase identice, una la rasarit si una la apus. Terasele prezinta statui cu ultimul rege Comagene precum si cu zeitatile (partial grecesti, partial persane) venerate de acel popor. De pe munte se poate zari linia serpuitoare a Eufratului in drumul sau catre sud. Dupa aceasta incursiune in inima Kurdistanului, am urmat pentru o vreme curgerea Eufratului indreptandu-ne catre coasta sudica a Tuciei cu o mica oprire in orasul Urfa (oras cu puternic aspect si aroma de islam). Pe coasta am mai dormit doua nopti (una la Kiz Kalesi si alta la Olu Deniz), bucurandu-ne de apa Mediteranei si vizitand cetatile din Kiz Kalesi (aflata pe o mica insula pana la care se putea inota) si Anamour, cetati bizantine destul de bine pastrate. Din Olu Deniz, am condus linie spre casa, trecand prin Izmir, Canakkale (trecere cu bacul), Edirne, Stara Zagora, Kazanlak, Veliko Tarnovo, Ruse.
Autor: Cristian Georgescu Fotografii: Laura Bogos si Dev Fotografii
|
||||||||||||
