La doar câteva luni dupa iesirea din Bolivia ma pregateam deja
pentru o noua provocare - Ecuadorul. Tori are ceva noroc si reuseste sa
faca rost de o sponsorizare care ne va acoperi biletele de avion asa ca
mie nu îmi ramâne decât sa ma documentez suficient asupra muntilor si a
altor obiective turistice ale tarii bananelor.
Pentru aceasta iesire alegem ca tinte vârfurile Iliniza nord, Iliniza
sud, Cotopaxi, Obispo si Chimborazo. Dar totusi plecam si cu alte
gânduri, vrem sa vedem jungla amazoniana caci deja ni se pare o prostie
sa fim pentru a doua oara în America de Sud si sa nu vedem plamânul
planetei, locul ce da cea mai mare cantitate de apa dulce, cea mai mare
padure, cel mai lat fluviu si pot continua la nesfarsit cu aprecierile
la adresa acestei minunate zone.
Odata ajunsi în Quito, dupa doar o zi de stat prin avioane si
aeroporturi, ne stabilim baza la unul din hotelurile unde ne facusem
planul sa zacem pe perioada sederii noastre din Ecuador. Desfacem în
graba bagajele si plecam sa exploram vechiul oras unde se afla si
hotelul nostru. Ramânem impresionati de traficul rutier, de frumusetea
cladirilor renovate recent, de parcurile ce se gasesc la tot pasul.
Dupa doua zile de cutreierat prin oras, perioada în care am cumparat si
alimente pentru prima perioada de stat pe munte, aranjam ca o masina sa
ne duca pâna la intrarea în parcul Iliniza. Un lucru interesant este
faptul ca ecuadorienii au rezolvat de ceva ani problema conversiei
valutare, abandonând moneda nationala în favoarea dolarului asa ca acum
totul se cumpara exclusiv cu dolari americani.
Si iata-ne plecati catre munti, cu gânduri marete. Dupa circa 3 ore de
mers masina ne lasa la intrarea în parc, pe o vreme mohorâta caci doar
suntem la ecuator unde ploua mereu. Ne luam rucsacii plini de
echipament în spate si plecam la drum. Un drum ce avea sa dureze vreo 4
ore pâna la refugiul Ilinizas, situat între cele 2 vârfuri nordic si
sudic, la altitudinea de 4650m. Cum vremea se mentine proasta ne
decidem sa abandonam ideea de a pune cortul lânga refugiu si alegem
varianta mai confortabila. Taxa pe care trebuie sa o platim este de 10
dolari de persoana pe zi. La refugiu conversam cu alti alpinisti aflati
pe acolo cu ghizii lor, caci toata lumea practica acest stil de a merge
cu ghid, noi fiind o exceptie. Pentru ziua urmatoare decidem sa facem
vârful nordic, un vârf fara dificultati tehnice dar unde ne vom face
aclimatizarea, acest vârf având 5126 m. Ne trezim dimineata, la
rasaritul soarelui ce nu prea avem sanse sa-l vedem din cauza norilor,
mâncam ceva si plecam la drum. Urcusul pâna pe vârful nordic este cam
monoton, numai prin grohotis, bolovani. Ajungem pe vârf în plin plafon
de nori asa ca nu prea stam mult acolo, facem o poza ca tot omul si
plecam la vale. Bineînteles ca începe ploaia înainte de a ajunge înapoi
la adapost dar noi tot ne declaram multumiti de acest prim contact cu
muntii Ecuadorului. Pentru ziua urmatoare stabilim sa urcam vârful
sudic, cu 5263m, pe traseul clasic, un traseu dificultate AD+. Pentru
acest traseu, tinând cont de faptul ca se desfasoara pe ghetar suntem
nevoiti sa plecam la 4 dimineata pentru a nu avea probleme cu zapada
moale de peste zi. Traseul este frumos, pacat doar de zapada care nu
este în conditii ideale. Suntem nevoiti în unele portiuni sa sapam
poteca, dar ne bucuram din plin de frumusetea vârfului si de
privelistea ce se întinde la picioarele noastre. La coborâre trebuie sa
fim atenti la 2 portiuni mai înclinate dar ne descurcam si ne întoarcem
la refugiu fericiti. Decidem sa strângem echipamentul si sa coborâm în
satul de la poalele muntelui, sat aflat la 3300m. Pe drum avem noroc si
reusim sa facem rost de o masina care ne scurteaza drumul cu vreo 10
km. În sat decidem sa stam la pensiunea celui ce administreaza
refugiul, mancam de zor si bem si niste binemeritate beri. Cum nu prea
avem stare ziua urmatoare ne mutam în parcul national Cotopaxi cu
gândul sa urcam noaptea urmatoare si pe acest vârf de 5897m. Pentru
drum aranjam cu proprietarul pensiunii sa ne faca rost de o masina care
sa ne duca pâna la 4400m, loc de unde mai sunt circa 400m pâna la
refugiul din Cotopaxi. Cum bineînteles ca se respecta în continuare
regula cu ploaie în fiecare zi decidem ca si aici sa dormim la refugiu.
Seara atmosfera la refugiu se mai animeaza cu grupurile ce sosesc
însotite de ghizi, printre care si 2 grupuri cu care ne întâlnisem si
în Iliniza. Ne împrietenim cu unul din ghizi si decidem sa ne vedem si
în Quito pentru o bere. Acesta vazând ca ne miscam cam repede în
Iliniza desi nu eram aclimatizati ne sfatuieste sa plecam mai târziu în
traseu caci îl vom parcurge în putin timp dar noi nu bagam la cap si
plecam ca toata lumea la ora 01. Dupa circa o ora depasim pe toata
lumea si continuam spre vârf pe poteca bine batuta. Urcusul pe Cotopaxi
nu este dificil dar este spectaculos datorita crevaselor si
seracurilor, singura portiune mai înclinata fiind înainte de vârf.
Ajungem pe la 5 si 20 pe vârf si cum este foarte frig decidem sa nu mai
stam sa vedem rasaritul asa ca plecam la vale fara sa fi vazut mare
lucru. La coborâre ne mai oprim sa tragem niste poze si în final
ajungem la refugiu pe la 7 dimineata, când înca lumea mai are ceva de
urcat pâna pe vârf. Stam cateva ore pe acolo cu speranta sa gasim pe
cineva care sa ne duca înapoi în Quito si într-un final gasim dar la un
pret mai mare decât sperasem noi.
Ne întoarcem la hotel fericiti ca în doar 5 zile am reusit sa urcam 3
vârfuri printre care unul cu un traseu frumos (Iliniza sud) si altul
celebru (cel mai urcat din Ecuador - Cotopaxi). Decidem sa ne odihnim
vreo 2 zile dupa acest tur de forta si ziua urmatoare cu ghidul Lonely
Planet în brate iesim în oras. Alegem ca destinatie gradina botanica
unde avem ocazia sa vedem câteva sute de specii de orhidee, asta pe
lânga multe alte plante, majoritatea de prin jungla. Mai vizitam si un
mall si ne întoarcem la hotel facându-ne planuri pentru urmatorii
munti. Cum drumul pâna în urmatoarea zona montana este destul de lung
decidem sa mergem cu autocarul. Acesta ne lasa în orasul Riobamba,
aflat în plin carnaval. Ne cam udam caci aceasta e principala ocupatie
a oamenilor de prin zona la carnaval, sa arunce cu apa în toate
directiile. Alegem hotelul unde sa stam peste noapte si iesim în oras
sa mâncam ceva. Si mâncam o pizza de nota 10, ca mai toata mâncarea din
Ecuador.
Ziua urmatoare plecam la ora 8 dimineata cu masina cu care aranjasem sa
ne duca în El Altar, masivul cel mai dificil din Ecuador. Avem noroc cu
soferul care reuseste sa aranjeze pentru noi cu un localnic sa
transportam bagajele pâna în tabara cu un cal. Drumul pâna în tabara
italiana este printr-o mocirla ce nu o pot descrie. Erau portiuni unde
ne afundam 20 cm în noroi. Dupa vreo 5 ore scapam de calvarul asta dar
suntem pacaliti de proprietarul calului care ne lasa bagajele cu 200m
mai jos de tabara. Mai tragem de noi o ora cu rucsacii imensi si reusim
sa ajungem în tabara. Ne chinuim ceva pâna reusim sa vedem vârful
Obispo, 5319m, printre nori dar suntem pe deplin multumiti de
frumusetea acestuia. Pentru a fi siguri ca avem sanse sa urcam pe acest
vârf ne-am programat mai multe zile sa stam în tabara cu speranta ca
macar o zi sa fie cu vreme buna. Ziua urmatoare ne trezim si vedem ca
afara vremea e cumplita, vânt puternic si precipitatii asa ca decidem
sa asteptam pentru ziua urmatoare. Dimineata urmatoare suntem un pic
mai norocosi, nu mai bate vântul tare doar ninge usor asa ca decidem sa
încercam urcarea vârfului Obispo.
citeste Directa olandeza - Vârful Obispo 5319m - Text : Cristian Torica -
Ziua
urmatoare ne odihnim în cort fara sa iesim afara prea mult din cauza
vesnicelor ploi. În a cincea zi în parcul Sangay ne strângem
echipamentul si o luam la vale fiind bucurosi ca am avut tot muntele
numai la dispozitia noastra, aceasta zona fiind singura unde nu am mai
întâlnit nici un alt alpinist. În sat asteptam vreo 2 ore pâna ce
soseste si masina noastra si ne întoarcem în Riobamba cu gândul de a
urca si pe vârful Chimborazo, 6310m. Cum nu prea suntem încântati de ce
ne ofera acest oras decidem ca ziua urmatoare sa urcam la refugiul din
Chimborazo aflat la 5000m. Aranjam cu un taxi sa ne duca pâna la
refugiul de jos, 4800m. Fata de Cotopaxi unde mereu sunt 10-20 persoane
care sa urce pe vârf aici nu gasim decât 2 americani (singurii fara
ghid pe care i-am intalnit). Ziua urmatoare aflam si de ce nu este asa
îndragit acest munte. Traseul pâna pe vârf nu ne încânta deloc, are o
prima parte unde trebuie sa ai noroc cu bolovanii, urmata de a doua
parte pe o creasta lata dar care acum era plina de gheata. Din
neatentie trag si o mica trânta pe gheata si rup noi mei pantaloni din
gore tex. Într-un final, dupa 6 ore de mers reusim sa ajungem si pe
vârf doar cu gândul la cum sa coborâm mai repede de pe acest munte
(amândoi am avut probleme serioase cu stomacul la urcare... probabil de
la laptele baut cu o seara înainte). Întorsi la refugiu decidem amândoi
sa catalogam acest munte ca urât. Pur si simplu nu ne spune nimic, un
traseu simplu dar în acelasi timp periculos, un vârf cu un aspect
neinteresant, nimic remarcabil ce mai. Tot în aceasi zi decidem sa ne
întoarcem în Quito asa ca avem ceva de zacut prin masini pâna spre
seara când reusim sa ajungem la hotelul nostru. Cu obiectivele montane
realizate în întregime nu ne mai ramâne decât sa aranjam o excursie
pentru 4 zile în jungla amazoniana. Cum plecarea în jungla este
programata tocmai peste trei zile mai avem ceva de stat prin Quito asa
ca ne decidem sa vizitam – La mitad del mundo – un obiectiv turistic
important. Nu vrem sa ratam sa fim pe linia ecuatorului cu câte un
picior aruncat în fiecare din cele doua emisfere.
Dar iata ca
vine si seara de joi când plecam catre jungla, asta cu un autocar de
nota 10. Dupa 7 ore de mers ne vedem ajunsi în Lago Agrio, oras
muncitoresc dar si poarta de intrare în jungla amazoniana. Dar mai avem
ceva de asteptat pâna vom vedea jungla. Stam vreo 3 ore prin oras pâna
vine ora la care ne întâlnim cu reprezentantul agentiei de turism,
facem cunostinta cu ceilalti membrii ai grupului cu care vom merge în
jungla si mai zacem înca 3 ore în masina pâna ajungem la râul Cuyabeno.
Aici schimbam modul de deplasare, trecând la barca. Pentru
urmatoarelele 2 ore cât dureaza drumul pâna la – lodgeul – unde vom fi
cazati nu ma mai satur sa privesc vegetatia abundenta, pasarile si
bineînteles maimutele care sar peste noi, dintr-un copac în altul.
Ajunsi la destinatie luam în primire camera unde vom dormi dupa care
plecam însotiti de ghid cu barca sa vedem apusul de soare din Laguna
Grande. Ziua urmatoare facem o plimbare de vreo 4 ore prin jungla
admirând vegetatia, pasarile si alte vietuitoare. Ne întoarcem
extaziati la lodge dar deja cu gândul la partida de pescuit la piranhia
din acea dupa amiaza. Suntem norocosi si prindem ceva pesti, mai facem
o scurta plimbare în jungla noaptea, vedem caimani, insecte si un sarpe
boa. Dupa doar doua zile decid si eu si Tori ca excursia în jungla e o
adevarata aventura ce nu trebuie ratata de nimeni. În a treia zi
vizitam un mic sat aflat pe malul râului, vedem cum se face un soi de
lipie din radacina unui arbust local, si bineînteles ca noi doi cum nu
prea avem stare mai iesim la o scurta partida de pescuit si suntem
murati bine de o repriza de ploaie torentiala. Din pacate în cea de-a
patra zi trebuie sa parasim jungla dar cu promisiunea ca ne vom
întoarce pentru a sta mai multe zile.
Întorsi în Quito mai facem ceva cumparaturi pentru acasa si lenevim
fara prea mult chef de activitate. Din pacate, în ultima zi am
ghinionul si mi se fura rucsacul mic cu ceva echipament si cel mai
important cu aparatul foto cu toate pozele facute de mine în Ecuador.
Va trebui sa ne multumim sa ne uitam doar la pozele facute de Tori.
Despre Ecuador trebuie retinut ca este o tara ce îti ofera multe locuri
de vizitat, cu un nivel de trai decent. Ce recomand celor ce doresc sa
ajunga acolo este sa nu rateze o vizita în jungla.
Directa olandeza. Vârful Obispo 5319m - Text : Cristian Torica
Directa
olandeza a fost deschisa de catre Cas van de Gevel, Leo Zijerveld si
Jan Gulden în 1991. Traseul este cotat TD inferior, având pasaje de
gradul 5 pe stânca si gheata cu o înclinatie pâna la 75 de grade (cu un
pasaj de 3-4 metri vertical). Diferenta de nivel între tabara de baza
(tabara italiana) si vârf este de 700 de metri.
Ne trezim pe la ora
3; prea mult oricum nu am dormit (vântul a suflat ca de obicei
puternic; vulcanul Tungurahua nu s-a lasat nici el mai prejos si a
\"bubuit\" toata noaptea). Trecem fiecare la treaba... ne echipam destul
de repede si terminam de aranjat bagajul; nu e prea de frig (-10
grade), dar vântul sufla turbat. Pornim la drum prin negura noptii...
prima parte e usor de gasit (fusese Cristi în recunoastere cu o zi
înainte) dar destul de repede apare prima problema: sa gasim culoarul
prin care se coboara pe ghetar. Ne învârtim de câteva ori \"în jurul
cozii\" si pâna la urma gasim un mic vâlcel abrupt care ne conduce spre
morena. În scurt timp ajungem la marginea ghetarului si ne echipam
complet (coltari, piolet; ne legam în sfoara). Vremea se strica si mai
mult... vântul a adus nori grosi ceea ce face ca vizibilitatea sa scada
mult; în plus a început sa fulguiasca si vârtejurile de vânt ne arunca
ace de gheata în fata din toate directiile. În acest semi-haos ne
pierdem \"busola interioara\" si ratacim traseul (urcasem prea devreme,
prea sus pe ghetar) pe partea inferioara de traversare a ghetarului.
Pierdem aproximativ o ora pâna sa ne dam seama de acest lucru... si
asta poate doar datorita faptului ca vremea s-a mai îndreptat putin.
Aruncam în aer câteva vorbe de duh si începem sa coborâm spre linia
traseului. Aproape la o ora de la ivirea zorilor atacam primul pasaj
tehnic al traseului: o scurta portiune de stânca dupa care se intra
într-un culuar a carui înclinatie creste treptat si sfârseste printr-un
pasaj de 3-4 metri vertical. Odata cu iesirea din acest culuar intram
pe o fata de gheata si zapada cu o înclinatie de 40-55 de grade pe care
avansam pâna la baza celui de-al doilea culoar. Acesta începe cu o
portiune de 8 metri de gheata la 75 de grade (dar care nu permite
montarea asigurarilor) urmata de un pasaj de stânca de 5 metri (gradul
4-5) dupa care gasesc o posibilitate de asigurare. Dupa înca 30 de
metri regrupez. Cristi vine si el destul de repede... discutam putin
despre calitatea \"exceptionala\" a stâncii (tuf vulcanic foarte
friabil), iau materialele si... la deal. Lungimea urmatoare este ceva
mai usoara... mixt si ceva gheata; dupa 55 de metri regrupez la 2
pitoane de gheata. A treia lungime din culoar (si ultima) presupune
depasirea unei fisuri largi, verticale, de 7 metri pe gradul 5. Înca
câteva pasaje ceva mai usoare si dupa 35-40 de metri ajung într-o mica
sa... se vede vârful... regrupez. Vine si Cristi si avem cu greu loc
amândoi; nu stam mult la discutii si plec pe ultima lungime a
traseului... Ceea ce se vede în sus nu e de natura sa ma relaxeze: 20
de metri verticali pe o roca care nu îmi da deloc încredere. Depasesc
pas cu pas fiecare obstacol si ajung sus timpul se scurge repede si
soarele încalzeste repede gheata asa ca nu avem timp sa savuram prea
mult momentul urmeaza coborârea. Abia dupa câteva ore dupa ce ajunsesem
deja pe morena ghetarului mi-am \"permis\" un prelung chiot de bucurie.
