Ideea de a merge in Bolivia mi-a venit pe la
inceputul luni aprilie si bine am facut ca am ales aceasta destinatie
pentru a organiza o expeditie. Atrasi de aceasta provocare au mai fost
Daniel Toader (Harciogu\'), Corina Drosino si Cristian Torica (Tori) asa
ca am plecat la drum 4 temerari. Dupa documentari ample am ales ca
destinatii parcul Condorini, varful Huayna Potosi si varful Illimani ,
urmand ca in perioadele de repaos dintre ascensiuni sa mai vizitam si
diverse obiective de prin zona. Singura piedica in calea realizari unei
iesiri in aceasta tara o reprezinta costul ridicat al biletului de
avion, noi platind circa 1150 euro fiecare pentru o cursa istovitoare
pe ruta Bucuresti – Madrid – Buenos Aires – Santa Cruz – La Paz. Dar
iata-ne plecati in data de 7 iulie spre acest taram indepartat, loc
unde am ajuns cu o intarziare de circa 20 ore cauzata de caderea unei
ninsori in La Paz, fapt ce a facut ca traficul aerian sa fie suspendat
pentru ceva timp pe aeroportul local. Cum plecasem de acasa cu lectiile
bine facute, am reusit rapid sa ne cazam la un hotel din centrul
orasului, hotelul Torino.
Desi din informatiile
de care dispuneam nu ne asteptam sa gasim mare lucru ca si alimente,
echipament, in La Paz am avut surpriza sa constatam ca lucrurile nu
stau chiar asa, singura problema reala fiind faptul ca trebuie sa te
plimbi pe la 100 tarabe sa cumperi tot ce ai nevoie pentru a
intreprinde ascensiunea dorita. Dupa 2 zile petrecute in La Paz, zile
in care am cumparat cele necesare, ne-am plimbat prin oras, am admirat
varful Illimani 6439m si ne-am aclimatizat nitel, orasul situandu-se la
altitudinea de 3600m, am plecat catre munte, catre parcul Condorini.
Transportul catre toate zonele montane l-am facut cu ajutorul unei
agentii locale de turism, agentie care ne punea la dispozitie o masina
care ne astepta dimineata la hotel si ne ducea in zona aleasa. Pentru a
ajunge in tabara de baza din Condorini, dupa un drum in mare parte
neasfaltat, ca mai toate drumurile din Bolivia, am tocmit cu posesori
unor magari pentru transportul bagajelor pana in tabara de baza situate
la altitudinea de 4600m. Pe drum am admirat cateva lacuri unde
pescuitul era interzis, am vazut pentru prima data lame si in final am
vazut si muntii din Condorini cu impunatorul Cabeza de Condor 5648m,
varful cel mai inalt din zona. Ajunsi in tabara de baza am cautat un
loc cat mai bun pentru corturi, ne-am desfatat cu peisajele din jur si
ne-am facut planul pentru ziua urmatoare, zi in care am urcat toti 4 pe
vf. Austria 5320m, un varf foarte usor, fara dificultati tehnice,
perfect pentru o tura de aclimatizare.
Dupa
aceasta ascensiune reusita, luati putin de val, am decis ca ziua
urmatoare sa urcam pe Pequeno Alpamayo 5370m, pe traseul clasic
dificultate AD. Dimineata la 3 am avut surpriza sa constatam ca Dan nu
se simtea bine si a trebuit sa-l lasam in tabara de baza. Dupa o ora de
mers pe morena, printre bolovani mai mici si mai mari am ajuns si la
baza ghetarului, loc de odihna si de echipare. Dupa o parcurgere destul
de anevoioasa a ghetarului ,printre crevase, am ajuns si la un vf.
secundar al traseului nostru (Vf. Tarija). Aici am avut mici probleme
cu gasirea traseului in noapte, urmand o descatarare pe niste stanci
extrem de friabile pentru urmatorii 50m. Odata trecut si acest pasaj
incepe creasta propriu zisa a varfului Pequeno Alpamayo, o cresta
ingusta si suficient de inclinata pe anumite portiuni, pana la 50
grade. Rasaritul de soare ne-a prins pe varf, si fiind obositi dupa
lipsa suficienta de odihna ne-am grabit sa ajungem cat mai repede la
corturi. La coborare ne-a pus ceva probleme o portiune inghetata a
crestei, portiune descatarata cu mare grija si unde pentru siguranta am
pus si niste pitoane de gheata ca asigurare. Dupa aceasta ascensiune
reusita si frumoasa ne-am decis ca toti 4 sa avem o zi de odihna, zi in
care ne-am lafait in mare parte la soare. Pentru ziua urmatoare
stabilisem sa facem 2 echipe cu obiectiv acelasi varf, Piramide Blanca
5230m, dar pe trasee diferite. Tori si Corina au reusit parcurgerea
unui traseu in mare parte pe gheata cu inclinatie pana la 80 grade,
dificultate D, in timp ce eu si Dan ar fi trebuit sa urcam pe traseul
clasic dar din cauza unei raceli care m-a chinuit in prima parte a
expeditiei nu am putut pleca la drum. Asa ca ziua aceea am stat si am
zacut in sac, indopandu-ma cu medicamente. Dupa intoarcerea lui Tori si
a Corinei din traseu i-am ascultat povestind despre frumusetea
traseului parcurs si am zis sa mai incercam si noi o data ziua
urmatoare sa facem traseul clasic. De aceasta data m-am simtit bine si
am reusit sa parcurg alaturi de Dan traseul pe Vf. Piramide Blanca,
singura nemultumire fiind cauzata de vantul turbat care nu ne-a lasat
sa stam mai mult pe varf. Dupa aceasta ascensiune a mai urmat o zi de
odihna pentru toata lumea, iar dupa aceasta binemeritata relaxare eu,
Tori si Corina am plecat in miez de noapte catre varful Capul
Condorului 5648m. Dupa o invartire mai mult in cerc, negasind traseul
corect ne intorceam dupa 2 ore la corturi cu gandul sa incercam si a
doua zi, de aceasta data stiind bine accesul catre traseul propriuzis.
Ziua urmatoare ne-am echipat ca de obicei la ora 1 noaptea si am plecat
la drum eu observand ca sunt foarte slabit. Dupa circa o ora am decis
sa renunt, dandu-le coechipierilor si partea de echipament ce trebuia
sa o car eu. Cu chiu cu vai am reusit sa ma intorc la cort unde am
zacut zilele urmatoare. Tori si Corina au reusit sa ajunga si pe acest
varf impunator, ce strajuieste intreaga vale. Dupa ceva peripetii pe
drumul de intoarcere catre La Paz , cu masina stricata si asteptand in
soare sa vina alta sa ne ia am reusit sa ne intoarcem la hotelul unde
stabilisem cartierul nostru general din Bolivia . Cum eu ma simteam in
continuare prost am decis cu toti sa mergem 2 zile sa vizitam lacul
Titicaca, si bine am facut. Am aranjat printr-o agentie de turism
transportul cu masina, transportul cu barca si cazarea pentru o noapte
pe Insula Soarelui. Pentru a ajunge pe aceasta insula trebuie sa mergi
cu masina vreo 4 ore dupa care din orasul Copacabana sa iei o barca cu
care mai mergi o ora jumatate pana pe insula. Despre aceste locuri nu
pot zice decat atat: magnific, este locul cel mai relaxant prin care am
trecut in viata mea. Pe insula poti vizita niste mici ruine unde se
zice ca s-a nascut civilizatia Inca. Si poti sta si admira apusul si
rasaritul de soare peste lacul Titicaca.
Dupa
aceasta scurta perioada de odihna ne-am reintors la munte cu gandul de
a urca pe varful Huayna Potosi 6088m. In tara stabilisem sa urcam toti
4 pe ruta franceza, o ruta mai tehnica decat traseul clasic, dar Dan
nefiind sigur pe fortele sale a optat pentru traseul clasic. Cum
ramasese singur a trebuit sa apeleze la un ghid local pentru a nu fi
singur in traseu, treseu ce s-a dovedit pentru toti a nu fi exact asa
de usor cum ne asteptam. Si iata-ne plecati toti 5 catre Huayna Potosi.
Dupa o ascensiune de 4 ore din locul unde ne-a lasat masina iata-ne
ajunsi la 5400m, in tabara argentinienilor, in plina vreme prosta. A
trebuit sa muncim ceva sa topim zapada pentru a doua zi in vant si
ninsoare continua. Vazand ca vremea nu da semne de imbunatatire ne
hotaram ca toti 5 sa facem traseul clasic, pentru ruta franceza fiind
foarte greu sa sapam poteca, pana la baza traseului propriuzis, prin
zapada pana la genunchi. Fara prea mare chef din cauza vremii proaste
reusim sa ne urnim pe la 3 dimineata catre varf. Pe drum ne mai
intalnim cu cateva echipe cu ghizi, din care cateva au renuntat pana pe
varf din cauza vremii oribile. Dupa parcurgerea unei fete cu 50 grade
de circa 150m reusim sa ajungem sus obositi si fara sa vedem absolut
nimic din cauza cetii si a ninsorii. Imi fac un autoportret plin de
zapada pe fata si haine si ne decidem sa coboram rapid neavand ce cauta
acolo sus pe vremea aia. La coborare, zarim printre nori si ruta
franceza, ruta la care am visat atata acasa, strangem bagajele in graba
si reusim ca in aceasi seara sa fim in La Paz . Ziua urmatoare o
petrecem facand aranjamentele necesare pentru ascensiunea pe varful
Illimani .
Drumul spre Illimani este plin de
imagini unice, un canion sapat de ape in stanca si argila de toate
culorile, sate unde se vede adevarata saracie a Boliviei (dar si
iscusinta localnicilor de a trai in acest mediu ostil), dealuri pline
de cactusi de toate felurile. Numai drumul spre Illimani este de fapt o
experienta in sine, o expeditie de cunoastere. Ajunsi la poalele
muntelui in satul Pynaia aranjam ca 2 magari sa care mare parte din
bagaje pana in tabara de baza, noi urmand sa caram numai rucsacii mici.
Ajunsi aici ramanem muti cand vedem ca avem tot muntele la dispozitia
noastra fiind singurii prezenti acolo. Dar avem si o dezamagire, Dan se
cam saturase de atata stat pe drumuri si vrea acasa, asa ca intr-un
final renunta la ascensiunea pe Illimani si decide sa stea sa ne
astepte in tabara de baza. Ziua urmatoare urcam 1000m cu tot
echipamentul in carca pana in tabara superioara, pe un drum plin de
bolovani, grohotis si lespezi alunecoase. Dupa 5 ore reusim sa ajungem
in tabara unde mai intalnim cativa alpinisti. Mancam ceva, facem ceai
pentru ziua urmatoare si trecem la somn stiind ca ne asteapta o zi
lunga. Drumul spre varf se dovedeste a fi asa cum banuiam, mult mai
dificil decat este scris in ghidurile cu informatii invechite, trebuie
sa ai grija la o multime de crevase, sa fii atent la fiecare pas pe
panta de gheata si sa tragi de tine la cei 200m de panta de 50 grade
chiar pe partea finala. Odata depasita aceasta panta mai urmeaza o
creasta pe care se merge circa 30 minute pentru a ajunge pe varf. Aici
avem norocul sa fie senin si sa putem admira toata Cordiliera Real.
Facem pozele cu varful si coboram grabiti catre tabara. Tragem un pui
de somn si decidem ca in aceeasi zi sa coboram totusi in tabara de baza
la prietenul nostru Dan. Ne cam chinuim pe partea finala fiind obositi
dupa o asemenea zi solicitanta dar reusim sa ajungem in tabara de baza
pe care mai ca nu o recunoastem. La plecarea noastra spre varf cortul
lui Dan ramasese singur aici si acum erau 10-15 corturi. Ziua urmatoare
ne luam la revedere de la muntii Boliviei si ne intoarcem in La Paz
deja cu gandul la viitoarele destinatii.
In cele
3 zile ramase pana la plecare facem o vizita la ruinele de la Tiwanaku,
ruine vechi de peste 3500 ani, si cumparam suveniruri de zor ca mai tot
turistul. Dupa alte 2 zile de zbor iata-ne ajunsi acasa, plini de
amintiri si imagini frumoase dar tristi ca vom avea de asteptat pana la
anul pentru noi aventuri.
Desi la plecare am avut anumite idei
preconcepute despre Bolivia am ramas uimiti ca lucrurile nu stau chiar
asa: sunt saraci dar nu sunt talhari, gasesti cam tot ce iti doresti
acolo, de la alimente la locuri unice, preturile sunt incredibil de
mici. Si ca o scurta concluzie: Bolivia este o tara ce merita din plin
vizitata, acolo gasesti cam tot ce vrei, munti inalti, mici, dificili,
usori, jungla, pampas, lacul Titicaca, ruine, drumuri incredibil de
prapastioase, pe scurt o alta lume fata de Europa.
