Rosu de Triolet
Vara
lui 2006 a fost rezervata inca de anul trecut pentru o excursie in
Alpi, unde eu si Cristian Torica ne propusesem Integrala Peuterey
(cotata ED), o creasta superba, complexa, ce iese pe Mont Blanc.
Dupa 30 de ore de sofat si o baie sub aspersoarele italiene, am ajuns
franti in campingul din Val Veny, Courmayeur. Inca din prima zi am
costatat ca italienii sunt un fel de romani, dar mai inchisi la minte…
Vremea superba ne-a lasat sa admiram prima parte a crestei Peuterey,
muchia sudica a lui Aiguille Noire… nu stiam ca va fi singura zi cu
vizibilitate. Ne-am facut un plan de incalzire si aclimatizare si am
decis sa mergem in zona Refugiului Dalmazzi in Triolet, unde sunt
trasee superbe pe stanca solida, la peste 3000m.
A doua zi, cu un rucsac usor si cu mancare cantarita si foarte uscata,
am inceput sa urcam spre refugiu. Ne-am montat cortul chiar langa
refugiu, ca tot romanul si ne-am documentat… Mare a fost surpriza cand
un batranel trecut de 65 de ani ne-a lamurit legat de un topo si ne-a
spus ca intr-o lungime pasul nu e de 6b, ci e de 6b+, ca l-a facut si
el de curand si stie…
Primul traseu planificat a fost un TD de 750m, Kermesse Folk, amenajat
de Patrick Gabarrou… Dar a plouat toata noaptea si toata dimineata.
Printre picaturi, un alt batranel cu coarda in spate ne-a spus despre
vreme ca e “variable, comme la vie”. Peste jumatate de ora s-a intors
murat, tot cu coarda in spate. Abia pe la 12 s-a oprit ploaia. Ne-am
facut putin curaj si ne-am grabit spre intrarea in traseu. Prima
lungime cotata 5c avea cativa pasi de 6+ de pe la noi. Stanca era
superba, aderenta si solida. Au mai urmat cateva lungimi mai sustinute,
dar niciuna mai tare de 6a. Apoi a venit partea in care trebuia sa ne
grabim… si am alergat. Multe dintre lungimi nu ne-au luat mai mult de
cateva minute. Stanca solida ne-a dat siguranta. Spre final incepuse sa
burniteze, dar nu mai conta… vroiam sa terminam traseul. Am ajuns pe
varf dupa 5 ore (3370m), am facut cateva fotografii si ne-am apucat de
rapeluri. Se apropia noaptea si nu era timp de pierdut. Ca sa fie bine,
Tori si-a scapat reverso aproape de final. Dar practica a demonstrat ca
se poate si fara. Desi sforile s-au torsionat ca niste codite de
purcel, am terminat pe lumina.
A doua zi, pe o vreme mult mai buna dar rece, am intrat in Indicazione
Obligatoria, un TD cu o lungimi de maxim 6b. Cum era de asteptat,
traseul era mult mai dur decat precedentul. Au fost ceva pasi
interesanti pe o fata cazuta, cam 7-/7 pe la noi, cu risc de
raschetare. Traseul s-a dovedit super, iar spre final s-a dezghetat si
Tori.
In continuarea, intr-un perete care seamana cu cel din Aiguille du Fou,
cu verticale ca in Yosemite, am ales un alt TD, Profiumo Prohibito, cu
lungimi pana in 6a/6a+. Cand am ajuns la baza traseului ni s-a cam
uscat gatul, dar nu de sete… era un perete perfect. Au fost numai
lungimi sustinute, bavareze ca-n filmele cu Rebuffat, granit rosu si
aderent. Conditii ideale pentru o catarare de vis. De pe varf am
coborat in rapel.
Spre seara a inceput sa ploua usor si sa se raceasca. Nu stiam nici
unul ca urmau 36 ore de stat in cort pe ninsoare, ploaie, chiciura si
viscol. Abia dupa 2 zile, am dat o fuga pana in refugiu si cand am
prins o fereastra de vreme mai buna, am strans cortul si am evadat.
La camping situatia era clara… ninsese mult pe sus, iar de Peuterey nu putea fi vorba.
Asa ca am plecat in Chamonix si de acolo in Verdon. Despre Verdon nu
stiam nimic… dar am cumparat o carte excelenta. In prima zi am gasit
cateva trasee scurte in care am vazut cum sta treaba cu asigurarile pe
acolo (nu e de bine in unele locuri). Pentru urmatoarea zi am rugat un
ghid sa ne recomande un traseu frumos… si ne-a recomandat “Pour un
poignee des gros lards”, TD, 6b. Lung nume, bine ca a scris pe hartie.
Dificil in Verdon e ca mai toate traseele incep printr-un rapel, lucru
care te obliga sa termini traseul. Am reusit cu bine rapelurile si am
gasit usor traseul. Stanca este deosebita, iar asigurarile foarte
solide. Traseul merge in general pe fete verticale si cazute, pline de
alveole, dar are si cateva fisuri destul de dificile (7-/7), dintre
care ultima de forta, asa cum ii place lui Tori.
Bucurosi ne-am intors la ghizi si i-am rugat sa ne recomande inca un
traseu… si ne-au recomandat “Empreinte des Millenaires” TD+. Cand ne-am
uitat pe topo, ne-am dat seama ca nu e simplu, dar am zis sa incercam…
Din 10 lungimi, cinci sunt de 6b si 6b+, trei sunt de 6a si 6a+ si doar
doua de 5c.
Chiar daca pentru ziua respectiva se anuntase furtuna, am hotarat sa ne
incercam norocul. Si am plecat sa cautam traseul, care e dificil de
gasit, avand intrarea printr-un tunel din chei, undeva deasupra raului.
Cu o hartiuta in mana si fara frontale, am orbecait prin tunel si ne-am
catarat deasupra raului pana am gasit doua spituri si intrarea in
traseu. Dupa o prima lungime putin murdara, am ajuns la baza unei fete
verticale. Nu banuiam ce avea sa urmeze… Desi cotata doar 6b+, lungimea
a doua este foarte sustinuta si lunga, cu foarte putine puncte de
odihna. In prima parte se merge pe alveole, apoi se prinde o bavareza
lunga verticala. Au urmat trei lungimi de 6a/6a+, cu pasi in surplomba
pe prize mari. Dupa acestea incepea partea dura a traseului… 4 lungimi
de 6b+, fiecare cu cate o surpriza. Fete, surplombe, aderenta, alveole…
toate genurile de miscari. Fara sa ne dam seama, cerul s-a intunecat.
Tunetele au inceput sa se auda din ce in ce mai tare. Devenise o cursa
contra cronometru. Un pas dificil pe o fata foarte spalata ne-a macinat
cel putin 20 de minute. Ultima lungime, un 5b, am alergat. Sus am
strans repede echipamentul si am inceput o cursa nebuneasca, asemeni
unor soareci urmariti de pisica. Ghizii deja facusera planul de
salvare… s-au bucurat cand au vazut ca am iesit din traseu.
Nu am mai stat nici in Verdon… se stricase deja vremea… Ne-am intors in
Courmayeur, dar drumul a fost mai lung ca la venire, datorita
producatorului Renault si a serviciilor Dacia .
In Courmayeur totul era neschimbat… mai sus de 2000m se vedea numai
alb, vremea fusese urata in absenta noastra si urma sa ramana asa cel
putin inca o saptamana. Asa ca am renuntat la Peuterey si am plecat
spre niste faleze de escalada in zona Morgex.
Italienii stiu sa amenajeze traseele. Totul era ca la carte. Spituri
montate ideal, curat, stanca aderenta. Am gasit trasee de 6b+ pe o fata
cazuta la 60 grade, care aparent se preta la mersul in sandale. Tori a
descoperit pe razatoare ca nu e asa. Ne-am catarat pe trasee de maxim
7a si pot spune ca in general gradele corespund cu cele de la noi.
La plecare ne-am abatut o zi pe coasta Dalmatiei, in tinutul orasului
cu nume sonor. Dar preturile piperate ne-au gonit repede. Ne-am catarat
la o faleza pe malul marii, la Rovinj, pe un calcar foarte
concretionat.
Intorsi in tara , am inceput sa digeram impresii… Ne-a surprins
placerea pe care o au francezii si italienii in a face miscare,
indiferent daca e catarare, trekking, alergare sau ciclism. Am vazut
oameni trecuti de 60 de ani care alergau prin ploaie cu un camel-bag in
spate. Am vazut copii de 2-3 ani care se catarau alaturi de parintii
lor. Am vazut mii de ciclisti pe toate serpentinele Frantei. Am gasit
oameni care vad in escalada un sport sigur si plin de satisfactii, nu o
capcana mortala din care scapa numai cei norocosi.
Pot spune ca stanca din Triolet e cel mai frumos granit pe care mi-l
puteam imagina… rosu, aderent, solid, compact. Fete de aderenta,
bavareze nesfarsite, surplombe tehnice. Calcarul din Verdon este si el
de cea mai buna calitate. Rar intalnesti calcar asa curat si atat de
diferit colorat. Poti intalni pe o distanta de 100 de metri fete albe
ca in Ampoita, surplombe rosii sau galbene ca in Surplombele de Aur,
calcar gri precum in Buces-Vulcan. Si toate acestea la superlativ. Daca
un catarator se stabileste in Verdon si catara un traseu pe zi, are ce
face toata viata fara sa repete rutele.
Text: Dragos Nedelcu
Sponsor: Atlas Romania
Parteneri: Redis Nutritie, Gotech, Wild Climb
