Multumim FRAE si în special doamnei Sanda Badralexe pentru sprijinul acordat si bunavointa.

Bucuresti - Istanbul

Bani: Transport cu autocarul Bucuresti - Istanbul 2.500.000 lei/persoana dus-întors (aproximativ 13 ore, în functie de vama); viza - 10 dolari; asigurare pentru 3 saptamâni - 380.000 lei; curs 1$ ~ 1.450.00 TL; ceai 500.000 - 800.000 TL, pipi 250.000-700.000 TL, într-un restaurant fara fitze un fel de mâncare între 3 si 5 milioane TL.
Probleme: niste români
Poveste: Plecam din Bucuresti pe 15 august dupa-amiaza, dupa o gramada de emotii legate de invitatii, rezervari si tot tacâmul. Când ne asezam mai bine în scaunele din autocar, ne lovim de o prima problema: în autocar se fumeaza. Românul traficant de aur si alte kitsch-uri este nesimtit si nici nu reactioneaza la insistentele noastre cum ca nu e frumos sa fumezi în spatii închise si nici nu e voie. În plus, cei care fumeaza au acceptul însotitoarelor pentru ca \"daca nu îi lasam sa fumeze, merg cu alte firme\". Soferul închide frecvent clima pentru ca motoarele nu duc când trebuie sa urce serpentine. Autocarul este un hârb. Ne enervam cu totii, înjur în gând si pe urma cu voce tare, ma gândesc serios la OPC si imi aduc aminte ca am ajuns la compania asta printr-o relatie. Înjur si sistemul asta de a rezolva lucrurile prin relatii si încerc sa ma linistesc la gândul ca ajungem în Istanbul. Trecerea prin Bulgaria este cam spooky, arata ca si România în zone foarte sarace, cu bodegi si tarabe, cu manele românesti (?!??). Poti cumpara cu bani de-ai nostri. Probabil manelele românesti sunt sa-ti creeze atmosfera prietenoasa de acasa... Foarte frumos din partea bulgarilor. În fine, trecem usor de vami, vamesii nici nu se uita la noi prea mult dupa ce ne vad cu rucsaci, au treaba cu comerciantii sus amintiti.

Istanbulul este frumos, e imens si merita vazut. Un amestec de traditional si modern, care, cel putin pe noi ne-a încântat. Ne plimbam pe strazi, mai întâi pe cele mari, apoi prin zonele marginase. Încercam sa intram si prin Marele Bazar, dar renuntam rapid. Sunt zone pentru turistii (americani :) ), cu multe kitsch-uri. Merita o plimbare pe insule, prin moschee si pe strazi mai laturalnice. Aaaa, înca ceva. Faza aia cu „negociaza orice” nu tine tot timpul. În general, preturile care sunt afisate nu sunt negociabile. E adevarat, vânzatorul poate sa-ti faca o reducere (cum ni s-a întâmplat noua la filme foto), dar trebuie sa ai grija sa nu pici în penibil cu chestia asta.

Istanbul – Rize – Kaçkar

Bani: cu autocarul 50.000.000 TL/pers. (noi am primit o reducere de 10 mil de persoana) - aprox. 22h; aprox. 12$/ noapte la hotel de 2 stele cu mic-dejun.
Probleme: nici una
Povesti: Drumul e obositor, distantele sunt foarte lungi, între Istanbul si Rize sunt cam 1400 de km. Dar, din fericire, turcii au un sistem de transporturi foarte bine pus la punct. Autocare curate - spalate o data la 2-3 ore - nu se fumeaza, primesti cafea, ceai, apa, sucuri etc. Autocarele opresc în locuri speciale, un fel de benzinarii – spalatorii de autocare cu restaurante si mini-magazine.

Ne oprim mai întâi în Rize pentru ca am fost invitati de un club de acolo - The Kaçkar Mountaineering, Rafting, Skiing Sport Club - la un festival al muntelui pe care-l tin în fiecare an. În mod normal, daca vrei sa urci pe vf. Kaçkar mergi pâna în Ayder si de acolo în Kavronul de Sus. Rize e un oras pe malul Marii Negre, destul de frumos, pe lânga orasul mai cunoscut Trabzon si vreo 70 km de Ayder. Te poti plimba pe faleza, prin piete, pe strazi sau pâna la un castel transformat în restaurant, dar cu belvedere si destul gust. Daca ajungeti în Rize, mâncati neaparat la restaurantul Huzur, au mâncare de exceptie. În Kaçkar am urcat în 2 reprize. O data cu turcii, cu festivalul, pe niste vârfuri de 3000 si ceva, si o data de capul nostru pe vf. Kaçkar (3937m).

Primele 4 zile stam cu cei din clubul din Rize si o gramada de alti montaniarzi veniti din toata Turcia. Atmosfera de festival, cu cântece populare foarte frumoase si un dans traditional – koron, ceai, rakia (un fel de uzzo) si ce mai aveau ei. Primire calduroasa, este prezent si presedintele Federatiei Turce de Alpinism , dam mâna cu premierul Turciei Tracep si cu nu stiu ce guvernator al zonei, un personaj cu mult umor, avem translator personal o turcoaica simpatica. Cheia orasului mai lipsea. :) Turcii au un mare respect pentru autoritate (nici nu ma mira, având în vedere istoria lor) noi, neobisnuiti cu stilul asta, suntem usor debusolati, dar facem fata situatiei. Le facem cadou niste albume cu România de care au parut foarte încântati. Eu foarte fericita ca le-am dat albumele ca erau la mine în rucsac si cântareau o tona.

Scapam de partea asta cu socializarea si plecam spre munte. Campam undeva pe la 2800 m. Noi, descurajati total de vreme, nu prea ne mai ardea de nimic. Dar spre bucuria noastra, prima dimineata în Kaçkar era frumoasa, ceata se risipise. Începem sa urcam spre un vârf din apropiere – Marabudan. Pe la 12.00 vine ceata iar, de nu mai vedeai nimic si lumea se hotaraste sa se întoarca. Noi vrem sa mergem pâna pe vârful urmator (Cimildagi), nu aveam chef de stat la cort degeaba, dar ni se spune ca nu e bine si renuntam, sa nu facem impresie proasta din prima (ulterior, pe Ararat am reusit :D). Baietii din Galati scriau in Alipn Info despre vremea în Kaçkar, ca e frumoasa de la 6 dimineata pâna la 12.00 si pe urma ceata si burnita. Ne resemnam la gândul ca poate n-o sa avem noroc de vreme buna si ca ne-am bucurat de soarele de dimineata degeaba.

Mai stam vreo 2 zile prin Kaçkar cu cei din clubul cu nume lung, ne hlizim cu ei, cu toate ca nu stiau engleza prea bine, mai facem niste trasee de trekking – marsaluiala, dar cu însotitori simpatici. În sfârsit, festivalul se încheie, coborâm în Rize, facem poze, dansam koron, schimbam adrese de mail, numere de telefon. Primim din partea orasului Rize pliante, harti, album foto si sepci, am ramas toti masca. Imaginati-va ca mergeti cu niste straini în Busteni si cei de la oficiul de informare turisti (exista asa ceva în Busteni?) au pregatite materiale speciale pentru turisti straini. Si chiar le ofera!

Cei din club, dar si ceilalti participanti la festival, sunt extraordinar de prietenosi si bine intentionati. Se ofera sa ne ajute cu transportul pâna în Kavronul de Sus, iar pe chestia asta ne-au scutit de multe probleme. Ne simtim si noi si le facem cadou singurele 2 bucle noi AustriAlpin pe care le avem. Asa ca, dupa o noapte la un hotel din Rize unde ne cazasem (12$ de persoana, cu mic-dejun super bun), ne lasam o parte din bagaje la clubul din Rize si ne îmbarcam în masina pusa la dispozitie pentru noi. Ajungem în Kavronul de Sus, bem un ceai si cei care ne-au adus coboara, noi ne punem corturile, urmând ca a doua zi sa o luam din loc spre Mezovit.

A doua zi, vreme frumoasa si cu cer limpede, multe flori, vegetatie si vaci, mai sus îi gasim chiar si pe sotii lor. Drumul spre Mezovit este destul de domol si îl parcurgem rapid. Pe lânga noi, urca si un turc care nu stie o iota engleza si vorbeste non-stop cu noi, dar în turca. Nu pare deranjat câtusi de putin ca nu întelegem nimic. Începem si noi sa vorbim în româneste cu el cu intentia clara de a-l descuraja, dar nu am avut nici cea mai mica sansa. În rest, este o persoana simpatica, chiar facem troc cu mâncare.

Ajungem în Mezovit, este o zona superba, punem cortul, se lasa ceata de 12.00, asa ca asteptam dimineata urmatoare sa urcam pe vârf. Sunt mai multe rute, noi o alegem pe cea cu Küçük Buzul (Ghetarul Mic). Auzim ca pe ruta Büyük Buzul (Ghetarul Mare) fusese un accident cu câteva zile înainte. Dimineata ne trezim pe la 5, mâncam ceva si începem sa urcam, ajungem destul de repede pe vârf (cam în 3 ore jumatate). Ascensiunea pe vârful Kaçkar nu are nici o problema tehnica (cu exceptia rutei pe Ghetarul mare), se catara pe niste lespezi, necesita doar mare atentie. Singura mare problema sunt caderile de pietre. Casca de protectie nu trebuie sa lipseasca! Noi am auzit o avalansa de pietre într-o noapte, a fost cam scarry.

Descrierea din Alpin Info ne-a fost de mare ajutor, precum si cea a lui Cristian Georgescu, le recomandam cu încredere. Pe vârf, Costin n-are stare, face poze continuu, e micul nostru japonez, Marius s-a înfipt în punga cu mâncare, Maria sta la soare, Razvan fumeaza, iar eu îmi ling ranile dupa ce m-au batut bocancii. Stam vreo ora, este senin si peisajul extraordinar de frumos. Dar, ca de obicei, ceata îsi cerea drepturile ca se apropia prânzul, asa ca am fost nevoiti sa coborâm.

În ziua urmatoare, coborâm în Kavron si pe urma în Rize. Ne pregatim de plecarea spre Ararat.

Rize - Dogubayazit

Bani: Habar n-avem
Probleme: Nici una
Poveste: Iarasi cei din club se ofera sa ne ajute cu transportul spre Dogubayazit, veneau si ei oricum sa urce pe Ararat, asa ca, 4 turci si noi 5 urcam într-un microbuz de la federatia lor (sau club, n-am înteles prea bine). Urmeaza o noapte de mers cu masina, dar prin niste locuri foarte misto. Pe la 10.30 noaptea ne oprim într-un sat de lânga drumul principal si acolo ne astepta o familie cu masa pusa. Casa traditionala, se pare, într-o camera este un pat imens care serveste si ca masa. Ne asezam „turceste”, apare si mâncarea, ceva ff bun, cu brânza si malai, un fel de terci pe care îl manânci cu pâine si iaurt. Marius ar devora tot, numai gândul drumului cu masina pe serpentine îl face sa renunte.

Ne jucam si un joc cu bile din care nu înteleg mai nimic si se pare ca am si pierdut, din ce incearca sa îmi explice unul din turci. Am uitat sa spun ca de când nu mai avem translator personal, ne întelegem cu turcii mai mult prin semne ca nu stiu engleza deloc, nici macar cuvinte uzuale. Noi avem un ghid cu Turcia din Lonley Planet si acolo este un mic dictionar englez – turc plus expresii uzuale, iar asa reusim sa întrebam câteva chestii. Dimineata, peisajul se schimba cu totul, intram într-o zona desertica si într-un oras care arata aproape parasit. Nimic din (macar aparenta) bunastare a celorlalte orase pe care le vizitasem. Ajungem la hotelul Isfahan, dormim un pic pe o canapea si luam un mic-dejun (4$ - nu merita) Forfota mare, ni se dau permise pe care trebuie sa le purtam, tricouri, pungi imense cu mâncare. Vine si o televiziune sa ne ia interviu. Cum spune Razvan, e sindicala, tata...

Ararat - 5165 m (Atatürk And Fifty Victory Climb To Mount Agri)

Bani: Nici un ban
Probleme: Soarele, apa, praful si transportul cu magarusii
Poveste: Dupa ce se mai asaza lucrurile, toata lumea se urca în camioane si escortati de armata pornim spre baza Araratului. Plecam pe soseaua care duce spre granita cu Iran, o parasim la un moment dat si intram într-un fel de sate cu case mici de piatra care, înecate în praf, par parasite. Mergem printr-o zona desertica si dintr-o data vedem Araratul si Micul Ararat în tot desertul asta, ireal pentru noi, obisnuiti cu peisaje pline de vegetatie. Din camion, Araratul pare atât de departe ca ma gândesc serios ca avem nevoie de vreo 2 ani sa ajungem pâna pe vârf. De fapt, în 4 zile esti înapoi în oras, fara prea multa bataie de cap.

Ametiti de nesomn si de prea multa îmbulzeala, facem prostia sa nu ne luam apa de la hotel, cu gândul ca gasim înainte sa începem sa urcam. Ghizii nu ne spun ca nu gasim (ulterior am aflat ca gaseam în oaza soldatilor, dar nimeni nu a stiut sa ne spuna). Asa ca facem setea pe un soare arzator si un praf care se încapatâna sa intre peste tot. Pe drum întâlnim tot felul de copii kurzi care vindeau lapte, primesc dulciuri de la cei carora le-a trecut prin cap sa-si ia mai multe în rucsacii de tura (noua nu :( ). Dam de niste case construite în pamânt, tot kurzi. Si acum înca ma întreb cum supravietuiesc oamenii aia acolo... Ajungem la 3200m, ne asteptam rucsacii mari vreo 2 ore si tot dupa vreo 2 ore primim si portia de apa (8 litri de fiecare) adusa cu magarusii. La 3200m nu este nici o sursa de apa, numai la 4200m gasesti apa dintr-un ghetar. Suntem o gramada în tabara, cam prea multi. Ni se spune sa nu parasim zona de campare, cica nu raspund pentru integritatea noastra corporala.

Dimineata plecam la 4200m si trebuie sa stam cu ghidul pentru straini (de-altfel, foarte comunicativ si plin de bune intentii), iar strainii se miscau enervant de încet. Ajungem într-un final la 4200m si partea nasoala este ca exista foarte putine locuri de cort amenajate. O îngramadire de stânci si grohotis cât vezi cu ochii. Nasol moment. Maria si Razvan au cort mic si gasesc un loc cât de cât sâ îl monteze, dar noi avem un Salewa Himal si avem nevoie de ceva mai mult. Începem sa cautam loc de cort si când ne era clar ca nu gasim si ne trebuie o solutie rapida la asta, ma striga unul din turci. Se ofera sa ne faca loc lânga cortul lui si totul este ok. Mai muncim si noi la mutat pietre si aranjat, ne facem ceaiuri si supe si ne bagam la somn.

La 4 dimineata e plecarea, ne luam de data asta tot ce trebuie si o luam spre vârf. Ni se dau directive clare sa stam cu ghidul de munte pentru straini. Noi aveam experienta din ziua precedenta si eram hotarâti sa o luam la picior cu prima ocazie. Se formeaza un sir de oameni care mergeau cu viteza melcului, cu ruperi de ritm si pauze din sfert în sfert de ora. Noi deja eram plini de nervi si incercam sa înaintam în coloana, iar într-un moment de buluceala totala a lor, am luat-o din loc. Ne-am pus coltarii si hamurile pe la 4900m, acolo unde începea zapada, sa nu ne vada cineva si sa se crizeze ca nu avem. Cu o zi inainte, organizatorii au spus ca fara echipament nu vom fi lasati sa urcam. Turcii pusesera corzi fixe pe aproape toata zona cu zapada, cu toate ca gradul de dificultate nu este mai mare decât Valea Cerbului din Bucegi, doar ca esti la 5000 m. Este de înteles, nu vor nici un fel de neplaceri. Noi am ajuns destul de repede pe vârf, imediat dupa cei care au pus corzile fixe, ne-am scris în caiet, am facut niste poze si am coborât rapid ca era un vânt puternic, de-abia stateai în picioare. Eu si Marius am coborât cativa zeci de metri spre Armenia si am luat o piatra pentru un amic armean. Coborâm la 4200m, ne facem rucsacii si plecam spre 3200m. Cel care se ocupa de transportul cu magarusii nu vrea sa ne mai ia 2 rucsaci pe motivul ca sunt prea grei (cu toate ca îi carase pâna acolo) asa ca ne luam rucsacii si o luam la vale fara sa mai asteptam reuniunea sindicalei. Oricum, am fi mers mai încet ca ei din cauza rucsacilor si nu avea rost sa inhalam tot praful ridicat de atâta lume. Motiv pentru care unul din ghizi, cu probleme de autoritate, se crizeaza si porneste un mare scandal din asta. În fine, îl lasam sa spuna ce vrea dupa ce epuizam toate explicatiile pe care puteam sa i le dam.

Dupa înca o noapte în 3200m, poze, schimburi de mailuri si telefoane, ajungem la camioanele noastre care ne transporta înapoi în oras. Seara urmeaza o festivitate unde ni se înmâneaza niste diplome de participare la ascensiunea pe Ararat în cinstea lui Atatürk si o gramada de pliante si albume foarte misto cu Turcia. Daca pâna atunci eram destul de indiferenti la lucrurile astea pe care le consideram cam patetice, parca ne cuprinsese si pe noi febra sarbatorii când ne-a dat presedintele federatiei diplomele. Le multumim ca ne-au invitat si pentru buna primire, ascultam un discurs de o jumatate de ora în turca din care nu întelegem decât 2-3 cuvinte. Festivitatea se încheie si noi plecam sa ne plimbam prin oras. Am evitat sa stam la hotelul Isfahan, nu numai ca este mai scump, dar si pentru ca cei de acolo au încercat sa ne dea o camera la un pret dublu numai pentru ca suntem straini, fara a fi politica hotelului (adica nu era pret afisat special pentru straini), ci doar ala era pus pe capatuiala.

Întoarcerea spre casa:

Bani: Dogubayazit – Istanbul aproximativ 50$ de persoana
Probleme: un sofer turc, alti români
Povesti:
Urmatoarea zi, Maria, Costin si Razvan pleaca spre România, iar eu si Marius ramânem sa ne mai plimbam câteva zile prin Cappadocia, super misto, merita cel putin 2 saptamâni de colindat pe acolo. Singura problema pe care am avut-o în Turcia a fost într-o autogara în care am fost dati pur si simplu jos din autocar cu toate ca aveam bilete si locuri platite, pentru ca nu mai aveau loc localnicii din cauza noastra. Am facut scandal, ne-am dus la politia din autogara, nu am lasat autocarul sa plece si pâna la urma s-a rezolvat problema.

Autocarul spre România a fost la fel de mizerabil (poate mai mult) ca si cel de la venire. Comercianti de aur si haine turcesti care urlau, fumau, înjurau, femeile sareau la gâtul soferilor turci. Sila totala. Prima data când am regretat ca nu sunt Bruce Lee sau macar Karate Kid sa-i bat pe toti.