Ma intorceam dintr-o tura in Polonia, in Muntii Bieszczady si,
petrecand cateva zile la Cracovia la un prieten, am primit un sms de la
sarbii cu care fusesem in Durmitor si Fagaras, unul dintre ei voia sa
mearga in Muntenegru, de data aceasta in imediata vecinatate a granitei
cu Albania. Cunostintele mele legate de zona erau aproape de zero, in
afara de faptul ca vazusem pe harta ca varful cel mai inalt din zona
era in Albania, ridicandu-se la peste 2600 m.alt. Avand inca vreo doua
saptamani libere, am pornit-o la drum, dupa ce am dat 80 eur pe un
bilet Cracovia - Belgrad, calatorie in care am vazut ca nici Uniunea
Europeana nu mai este ce era pe vremuri: intr-o caldura de 40 de grade,
IC-ul OBB-ului Viena - Belgrad nu avea aer conditionat care sa
functioneze si in general nici geamuri care sa se poata deschide, asa
ca, dupa ce am slabit vreo 5 kg. in sauna austriaca, le-am pus repede
la loc la Belgrad cu cateva Jelen Pivo, bucurandu-ma ca au inceput si
sarbii sa imbutelieze berea la sticle de plastic de 2 litri,
alaturandu-se ucrainienilor, romanilor si bulgarilor. Am pornit spre
Berane seara, cu autocarul, platind circa 12 euro. Berane este o
localitate amplasata aproape de Kosovo si nu foarte departe de Albania,
intr-o zona destul de saraca si mai ales saracita de vecinatatea
razboiului din trecutul recent, care a insemnat drumuri inchise si ceva
poduri dinamitate pentru a impiedica accesul inspre si dinspre Kosovo.
De acolo mai departe totul era neoficial - insa, ca si toate lucrurile
neoficiale, functiona al dracului de bine -, la fel cum neoficial este
si transportul de la Zarnesti la Plaiul Foii sau de la Ohaba la Carnic.
Aveau multe dubite cu soferi flegmatici care alergau din sat in sat
cand se umpleau cu pasageri. Asa am ajuns la Gusinje, un sat dinainte
de granita cu Albania, un sat de musulmani care parea rupt de toate. O
strada principala cu o moschee la un capat si nenumarate barulete unde
toata lumea statea la taifas si la o cafea lunga, turceasca. N-ai fi
zis ca munceste vreunul. Mai sa-i dau dreptate lui Milosevic. In fine,
dupa ceva cautari, am dat de sectia de politie locala, sa ii instiintam
pe cei de acolo ca vrem sa mergem in zona de granita, avand in vedere
ca frontiera albaneza trecea chiar pe langa sau prin drumul nostru,
iar, data fiind accidentarea reliefului, nu exista nici zona neutra
palpabila si nici vreo patrula, incidentele cu albanezi trecand in
Muntenegru nefiind ceva rar. Ne-au inregistrat pasapoartele si ne-au
urat o zi buna. Aveam vreo 12 km. pana la cabana unde voiam sa ne
stabilim cartierul general si, dupa o scurta targuiala, am luat un
taximetrist sa ne duca pentru 5 euro. Pentru banii aia si mai ales pe
drumul ala plin de bolovani, nu stiu daca in Romania as fi gasit vreun
nebun sa mearga, mai ales cu Mercedesul acela. Cabana apartinea de un
club montan si nu avea cabanier, iar valea in care era amplasata nu
prea era locuita, in afara de ceva ciobani si oile lor. Padurile erau
in general de foioase, cu foarte putini pini, insa existau din belsug
boscheti si tufe care faceau peisajul similar cu o jungla. Am pornit la
deal pe o vreme mohorata, iesind din ceata pe la 1800-1900 m.alt.,
pentru a ne gasi inconjurati de pereti calcarosi impunatori. Poteca era
marcata cu rare benzi rosii, insa era destul de usor de urmat. Cat
despre harti, slava Domnului ca prietenul cu care mergeam lucreaza la
transmisiuni la o televiziune din Belgrad si avea harti topo militare,
pentru ca harta turistica cu Muntii Prokletije eu nu am vazut
vreundeva. Spre deosebire de romani, sarbii nu sunt asa isterici in
ceea ce priveste secretozitatea unor harti topografice. Imi aduc aminte
ca in Slovacia chiar serviciul topo al armatei publica harti turistice
cu Muntii Tatra. Dar ma rog, o sa mai invatam si noi...
Am ajuns in
creasta, ceva similar cu creasta sudica a Pietrei Craiului. In fata
noastra se desfasura Albania, cu creste calcaroase pret de cel putin 50
km. La o oarecare distanta, se vedea Maja Jezerce (2694 m.alt.), varful
cel mai inalt din Prokletije, aflat insa in Albania. Noi am mers pe
creasta si ne-am multumit cu cel mai inalt punct din partea
muntenegreana a acestor munti, Karanfili Srednji Vrh (2490 m.alt.).
Creasta era destul de usor de urmat in general, insa existau vreo doua
zone de ruptura. Era foarte pitoreasca, mai ales cu tot peisajul acela
in care nu se vedea strop de campie sau depresiune, decat creste si
vai. Lacuri glaciare nu existau, in afara de unele foarte joase, cum ar
fi Plavsko Jezero, localizate undeva langa drumul dintre Berane si
Gusinje pe care venisem. Apa in zona superioara nu exista cu extrem de
putine exceptii, insa existenta vaii si a drumului faceau posibil
accesul catre mai toate zonele in iesiri de o zi. Dupa ce am trecut
printr-un portal similar, ca inaltime, cu cel din Cetatile Ponorului,
am coborat la cabana, pentru a vedea ca avem colocatari: scorpioni.
A doua zi am mers iar sus, ajungand pe un varf foarte spectaculos si
frumos, Ocnjak (2180 m.alt.), rupt de restul crestei si infatisandu-se
ca un mot ascutit de calcar. Cateva cabluri ajutau la urcus. Chiar cand
am ajuns sus, ca un facut, s-a luminat si am putut sa vedem peisajul
superb. Am mai bantuit ceva pe creasta si ne-am coborat la cabana, dand
un sms soferului de taxi care a venit sa ne ia la 7 fix a doua zi. Dupa
o baclava cum numai un musulman poate sa gateasca, am luat o alta
dubita spre Murino, unde, cat am stat sa cumparam o paine inainte sa
incepem urcusul in Muntii Visitor, un localnic a observat stema
Republicii Srpska de pe capacul rucsacului meu, un autocolant pe care
il cumparasem cu ani inainte din Belgrad si cu care ma obisnuisem atat
incat uitasem de el. Omul a strigat \"Republika Srpska!\", incat si eu si
Nenad am inghetat, constienti fiind ca eram intr-o zona aproape 100%
musulmana. Ne-am linistit insa curand, cand ne-am dat seama ca omul era
sarb si era chiar bucuros. In fine, am pornit-o-n sus. Visitorul se
infatisa mult mai aproape, ca peisaj, de muntii nostri. L-as putea
compara cu Parangul. Am iesit din padure intr-o ceata unde am pierdut
vreo douazeci de minute sa gasim refugiul de lemn pe care-l stia
colegul de drumetie. Nu diferea mult de o stana, evident ca nu avea
cabanier, insa era singura posibilitate de cazare, impreuna cu un alt
refugiu similar putin mai jos, astfel incat a fost OK, la umezeala
aceea, camparea nu ne prea atragea. Am mers putin in lungul crestei, in
partea opusa varfului. Calcarele alternand si cu alte roci, existau
izvoare, ceea ce era foarte bine, iar potecile erau foarte placute si
usoare, daca ignorai ceata si burnita care te patrundea pana la oase.
Am ajuns la un moment dat la o stana si, obisnuit din muntii nostri, am
intrebat-o pe femeia de acolo daca are ceva branza de dat. Nu avea de
dat si tonul pe care a raspuns a fost de ajuns sa ne cautam de drum.
\"Hmmm, Albanians...\" a venit si raspunsul inevitabil al lui Nenad. Nu
l-am contrazis pentru ca in cazul acela avea dreptate, si nu avea sa
fie singurul pe care aveam sa il intalnesc, insa, mergand in 2004 in
Albania, aveam sa vad ca si albanezii sunt oameni, si inca foarte
ospitalieri. A doua zi, pe vreme superba, am urcat pe varf, pentru a
admira Prokletije de la distanta, si pentru a vedea Plavsko Jezero de
sus. Creasta din zona varfului era usoara, iar altitudinea (varful cel
mai inalt avea 2214 m.alt.) a dus la culmi mai domoale ce se desfasurau
in jurul unei vai glaciare rasfirate, unde erau cateva stane parasite.
Marcajele in Visitor erau bune insa, ca si in Prokletije, nu existau
stalpi de marcaj, decat semne pe pietre, deci in conditii de ceata se
cerea atentie mai mare, iar in conditii de iarna, ceva drumetii de vara
anterioare.
Am coborat in aceeasi zi la drum si am pornit-o spre al treilea munte
din plan. Dupa inca un minibuz, am luat un alt taxi. De data asta vreo
40-45 km. si circa 15 euro, insa omul s-a bagat vreo 15 km. pe drum
forestier foarte prost, ducandu-ne pana pe la 1700 m.alt., de unde
Muntii Komovi se infatisau ca un masiv stancos rupt in doua, cu varfuri
aproape egale in altitudine, insa cu o sa aflata pe la 1900 m.alt. Pe
cele doua picioare de munte care se lasau din cele doua varfuri erau
doua satulete formate din colibe: Katun Martinovica si Katun Vulica.
Legenda spune ca acestea erau cele mai vechi asezari sarbesti, insa tot
legenda spune ca cele doua sate s-au aflat mereu intr-o rivalitate
acerba. Exista si o gluma care zicea ca fiecare din cele doua
comunitati carase bolovani pe \"varful sau\" pentru a il ridica mai sus
decat cel al vecinului. O poveste care m-a facut sa rad si mi-a adus
aminte de casa. Colibele, cu exceptia uneia singure, erau pustii,
pentru ca era deja sfarsitul lui septembrie. Vara insa mi s-a spus ca
sunt locuite si ca sunt multi turisti care vin acolo; una dintre ele
purta si o pancarta pe care scria \"kafana\" intr-un mod hazliu.
In aceeasi zi am urcat pe primul varf, Kom Vasojevicki (2461 m.alt.),
pe o poteca ce se desfasura frumos in pe panta nordica a muntelui. Era
atat de ciudat sa vezi celalalt varf la aproximativ aceeasi altitudine,
insa separat printr-un hau asa mare... A doua zi am mers si pe cel mai
inalt varf, Kom Kucki (2487 m.alt.), pe un drum mai lung si cu o
sectiune finala destul de expusa. Privelistea de sus era impresionanta.
Asa cum ma obisnuisem, cutia metalica de pe varf ascundea o stampila si
un carnetel cu numele celor ce trecusera pe acolo. Sarbi, putini
albanezi si eternii polonezi, cam atat... Intre acest varf si urmatorul
pe care voiam sa ne urcam era, evident, o spintecatura adanca de peste
o suta de metri. Deci ne-am dat jos, am dat ocol muntelui si am urcat
pe partea cealalta, ajungand - fara poteca sau marcaj de data asta - pe
Stari Vrh (2483 m.alt.), un loc in egala masura ironic, pentru ca
oferea o imagine foarte frumoasa asupra celorlalte varfuri de pe stanca
puternic surplombata care il marca. Am coborat, dand deja obisnuitul
sms taximetristului care, neputand veni personal, a trimis un coleg.
Nivelul de incredere al oamenilor astora era impresionant, pentru ca -
nu pot sa mint - mi-a dat prin cap ca cineva ar putea sa le joace o
festa, trimitandu-i 40 km. aiurea pe coclauri. Taximetristul a venit
prompt si am pornit-o la vale. Ne-a lasat la Kolasin, de unde, dupa ce
am intrat mai intai fara rucsaci in primul restaurant sa intrebam daca
ne primesc in halul in care ne prezentam, am avut parte de un mare
ospat cu celebrul snitel Karadjordje, o chestie superba si pe care o
subestimez numind-o snitel. Dupa asa chef, am mers in gara si am prins
un tren pe la 1 noaptea, ajungand la Belgrad a doua zi dimineata...
