Veneam din Muntii Maramuresului si am hotarat sa merg in Ucraina pentru
a doua oara inainte sa ne bagam reciproc vize. Pentru ca eram impreuna
cu cineva din Polonia, nu am putut trece granita la Valea Viseului,
pentru ca acel punct este doar pentru romani si ucrainieni. Asa ca am
pornit-o spre Suceava, unde am ajuns dimineata devreme, suficient de
devreme incat sa gasim cu greu ceva de mancare dincolo de napolitane si
snacks-uri. Am mers la autogara pentru a afla cand pleaca autobuzul de
Cernauti. Pe vremea aceea (2003), Romania inca nu introdusese
obligativitatea vizelor pentru ucrainieni, si nici Ucraina pentru
romani. Erau trei autobuze zilnic, dintre care unul mergea pana la
Przemysl in Polonia, insa pana la primul mai erau cateva ore. Mergand
cu rucsacii in spate pe langa autogara, am fost acostati de un domn
vorbind romaneste cu accent puternic: era din Cernauti si avea o
dubita, intrbandu-ne daca vrem sa ne duca acolo, pentru ca pleaca peste
jumatate de ora. Pretul era fix, 150000 de persoana, doar putin mai
scump decat autobuzul care avea sa stea ceva mai mult in vama mai mult
ca sigur. Ne-a condus in parcare unde am vazut mai multe masini cu
numar de Ucraina, toate asteptand musterii pentru transport peste
granita. Aveam sa aflu peste vreme ca, odata cu introducerea vizelor,
numarul lor s-a redus, ca a crescut si pretul la 10 dolari de persoana
si ca nici autobuze nu mai sunt trei pe zi, decat unul. Ne-am suit si,
dupa ce masina s-a umplut cu oameni, toti cu exceptia noastra si inca
unei doamne fiind \"cu marfa\", am pornit. Am mai facut un scurt popas la
Siret, de unde s-a mai cumparat \"cate ceva\", adica niste saci de
ciment. Asa incarcati am ajuns in vama pustie, unde nu mai era nimeni
in afara de noi si o masina cu numar de Polonia. Vorba unui prieten,
noroc cu polonezii, ca mai avem si noi turism montan. Romanilor a
trebuit sa le spun de trei ori unde merg si tot n-a fost suficient, asa
ca m-am rezumat sa le spun ca merg la munte. Dupa o privire suspicioasa
la extrasul de cont m-au lasat sa plec. Ucrainienii n-au parut mai
luminati cand le-am spus Chorno Hora, asa ca am aplicat acelasi
tratament cu \"hora\" si a mers. Am ajuns si la Cernauti in autogara, un
loc foarte aglomerat. Cum era devreme si nici graba nu era, am lasat
rucsacii la autogara si ne-am suit intr-un maxi-taxi care mergea la
Kamianet-Podilski, fost oras polonez, ca mai tot sud-vestul Ucrainei,
cu exceptia Bucovinei de Nord. Orasul era superb, insa doar o parte
mica din casele vechi fusesera renovate, iar turistii lipseau cu
desavarsire. Avea sa fie doar unul din exemplele de orase vechi si
foarte frumoase care asteptau turismul, neputand face prea multe in
conditiile imaginii proaste - si in general nefondate - a tarii,
respectiv a vizelor pe care le cere Ucraina de la mai toate tarile, cu
exceptia Rusiei, Moldovei, Republicii Belarus si a inca unor republici
ex-sovietice. Seara am revenit la Cernauti, unde am gasit un oras care
arata bogatia de odinioara doar prin intermediul unor cladiri.
Universitatea construita de habsburgi, bisericile facute de polonezi si
romani, strazile cu caldaram care, ca si la L\'viv, tremurau la trecerea
tramvaielor, alcatuiau un oras pitoresc in felul sau. Pentru ca in
ghidul meu despre Ucraina Cernautiul nu era mentionat decat ca nod
feroviar, am intrat in cateva agentii de turism sa intrebam de
hoteluri. In cele din urma am fost indrumati in afara centrului, spre
Hotel Turist, un mamut de beton similat cu Hotel Parc sau Turist din
Bucuresti, asa cum vazusem in mai multe locuri din Ucraina, Moldova si
Rusia, hoteluri ale maretului Intourist din vremurile apuse ale
falnicei U.R.S.S. O camera a fost undeva la 24 de dolari fara mic
dejun, insa nu arata rau deloc. Mai tarziu aveam sa gasim un alt hotel,
chiar in centru, Kiev, intr-o cladire veche si destul de prost
intretinuta, unde era mai ieftin. Al treilea hotel al orasului,
Bucovina, era cireasa de pe tort, cu masini luxoase in fata si o terasa
frumoasa. Orasul era destul de ieftin, cu preturile cele mai joase din
orasele ucrainiene pe unde am fost. O friptura pe o terasa excelenta
din parcul central era cam 1.20 euro, o masa completa la restaurantul
Hotelului Kiev a fost 1.10 euro. Erau bancomate si birouri de schimb
prin oras.
A doua zi am mers la agentia UZ-ului pentru a ne face
biletele de Ivano Frankivsk, de unde urma sa luam un personal pana la
Vorohta, la poalele muntilor. In Ucraina, ca si la rusi sau Moldoveni
si asa cum nu este la romani, exista calculatoare in gari, ceea ce
inseamna ca in orice moment poti face rezervare si sa iti iei bilet
pentru orice tren de pe orice ruta. Cum trenurile, altele decat
electrichna (personale), merg pe distante lungi, nu au decat vagoane de
dormit, care se impart in trei: platzkartni (vagon-bou, fara
compartimente, cu paturi organizate pe trei niveluri in toate chipurile
posibile; acestea sunt si cele mai ieftine), kupe de clasa a doua
(vagoane de dormit cu compartimente, cu 4 paturi / compartiment) si
kupe de clasa intai (vagoane de dormit cu compartimente, cu 2 paturi /
compartiment). Trenul este foarte ieftin, ca sa folosesc cel mai bun
exemplu care-mi vine in minte, de la L\'viv la Simferopol in Crimeea a
costat mai putin de 9 euro de persoana la platzkartni (in conditiile in
care se merge 24 de ore), iar de la Kiev la Odesa a fost cam 8 euro la
kupe de clasa a doua (am facut circa 11-12 ore). De fiecare data, la
emiterea biletului este nevoie sa prezinti pasaportul, pentru ca
trebuie sa treaca numele pe el. Problema este ca nu doar o data am dat
de functionare care nu intelegeau alfabetul latin si cautau cu
disperare prin pasaport viza pe care sperau sa gaseasca exprimarea
numelui in chirilice, deci este recomandabil sa le scrii pe o foaie de
hartie numele si prenumele in chirilice, ca si trenul la care vrei
bilet, alaturi de ora la care pleaca. Asta nu garanteaza succesul,
avand in vedere ca nu se vand bilete decat pentru numarul de paturi
existente. In fine, ne-am facut bilete si am plecat spre Ivano
Frankivsk, ajungand acolo dimineata devreme, pe la 5 sau asa ceva.
Peronul intai era relativ ocupat de un grup mare de polonezi care
dormeau pe rucsaci. Pana la trenul de Vorohta (care ajungea de fapt la
Rachiv, adica exact peste garla de Sighet si ceea ce insemna un ocol de
doua zile pentru o regular ex-sovietica stupida referitoare la punctele
de trecere a frontierei) mai erau cateva ore si am profitat, vizitand
orasul care fusese odinioara gazda unui numar foarte mare de evrei si
mai fusese si polonez, numindu-se Stanislawow. Centrul era perfect
renovat, totul mirosea a nou, insa zacea in aceeasi asteptare a
turistilor, fiind invaluit intr-o atmosfera stranie. Ne-am suit in
electrichna de Rachiv si am pornit. Cam 150 de kilometri si 6 ore,
adica ceva similar cu personalul Salva - Sighetu Marmatiei. Era foarte
cald, si prin tren se tot perindau localnici vanzand mere, napolitane
de casa cu miere, au venit chiar si lautari la un moment dat. Asa a
trecut timpul mai iute si am ajuns la Vorohta, de unde am facut
autostopul pana la intrarea in Parcul National Hoverla, unde am platit
taxa de intrare in parc, afland ulterior ca doar prin punctul acela se
incasa. Taxa varia in functie de numarul de zile pe care declarai ca le
petreci in parc, dar era redusa, circa 0.25 euro pe zi. A inceput sa
ploua torential si am campat la bariera parcului, pentru ca, asa cum ni
s-a spus, camparea in parc era interzisa. La intrebarea fireasca
referitoare la cazare, ni s-au aratat niste cabane. Toate erau insa la
poale, in padure. In zona de creasta fusesera cateva cabane, insa acest
paradis se destramase odata cu sosirea unei anumite armate de o numita
culoare, ceva legat de al Doilea Razboi Mondial pare-mi-se. Langa
cortul nostru erau niste ucrainieni cu care am stat de vorba toata
seara la un pahar de vodca. Fara sa pot spune ca erau betivi, nu pot
decat sa zic ca majoritatea ucrainienilor pe care i-am intalnit la
munte aveau o sticla de vodca in rucsac si nu exista seara fara sa o
deschida.
A doua zi am pornit la drum spre Cabana Hovarla, amplasata in vale, la
poalele varfului cel mai inalt. Pe drumul forestier ne-au luat unii cu
masina si am mai salvat ceva vreme. Varful se infatisa tot in nori,
insa am purces. Padurea imi aducea aminte de Muntii Calimani, iar
poteca era foarte bine batuta, cu marcaje clare. Am iesit la golul
alpin si, urcand printre grupuri dese de turisti, am ajuns pe varf.
Creasta era in general inierbata, ceva similar cu Rodna dar fara
stancariile multe ale Pietrosului. Varful era ca un fel de Mecca, erau
cel putin 50 de persoane pe el, noroc ca era destul de plat si intins.
Chiar pe el se gasea un mic monument ridicat la declararea
independentei Ucrainei fata de U.R.S.S. Oamenii urcau in numar mare,
aducandu-mi aminte de Valea Jepilor: multi urcau in tenisi, adidasi,
imbracati in trening, fara vreo jacheta. Isi faceau poze, se imbratisau
pe varf si apoi coborau pe acelasi drum. Putini continuau, si aceia
erau, asa cum aveam sa vedem pe tot parcursul crestei, in general
polonezi. Am luat-o la picior odata cu pornirea jihadului, adica o
ploaie insotita de un vant taios. Intram in ceea ce vazusem cu zile in
urma din Muntii Maramuresului. Am intalnit doi polonezi care spuneau ca
au facut 3 zile de la Pip Ivan (un alt varf decat cel de pe granita
RO/UA, caruia polonezii au decis sa ii spuna Pop Iwan Marmoroski,
pentru a evita confuziile). Mi s-a parut imposibil avand in vedere
distanta nu foarte mare, insa le-am dat dreptate cand mi-au spus ca
numai de jihaduri au avut parte cu vremea. Poteca nu mai era asa bine
batuta, dar se putea urmari usor, desi aveam tendinta sa o tinem putin
sub creasta din cauza vantului puternic. As fi vrut sa vad izvoarele
Prutului, undeva la stanga, insa nu era posibil, ceata venea in valuri.
Daca pana pe Hoverla mersesem prin ceea ce intre 1918-1939 si nu numai
insemnase Polonia, acum intrasem pe ceea ce fusese granita Poloniei cu
Cehoslovacia; se mai vedeau inca bornele de frontiera din acele
vremuri. Dupa cateva ore de mers prin ploaie, am auzit undeva, in
stanga (ex-Polonia), ceva voci. Am coborat si am gasit un lac glaciar
pe care altfel nu l-am fi vazut nici cu slujbe: L. Niesamovite, langa
care era un cort, intre niste jnepeni; vorba aceea, campatul interzis,
dar acceptat pana vor reconstrui cabanele poloneze. Am campat langa ei,
era un grup de 3 ucrainieni si un caine foarte simpatic. Ne-au invitat
\"la ei\" pentru cina, nu inainte ca unul dintre ei sa faca o baie in
lac. Afara nu erau mai mult de 20C, iar apa lacului era foarte rece,
insa se pare ca era obisnuit cu asa ceva.
Ziua urmatoare am pornit mai departe, bucurandu-ne de vreme frumoasa de
data aceasta, cu soare si cativa nori rari. Creasta era placuta si usor
de urmat. Multe toponime sunau familiar: Gutin Tomnatic, Rebra,
Brebenescu, Turcul. Zona fusese locuita de multi ciobani din Maramures
si, aveam sa aflu cateva zile mai tarziu, acestia au mers pana in zona
Bieszczady in Polonia, unde aveam sa intalnesc denumiri similare,
spunandu-mi-se ca mai si exista romani si acum, care se ocupa tot cu
pastoritul, dar unul mai...modernizat. La un moment dat, undeva
departe, in zare, am vazut Varful Pip Ivan pe care se afla ceva care ar
fi dat foarte bine drept Castelul lui Dracula, unul mult mai reusit ca
infatisare decat cel de la Bran. Era de fapt un observator astronomic
(Bialy Slon) construit de polonezi intre cele doua razboaie mondiale,
pentru a fi distrus la sosirea Armatei Rosii. Acum nu mai erau decat
zidurile foarte solide, ca si o puzderie de turisti, in majoritate
polonezi, evident, dar si cativa rusi si ucrainieni. Privelistea era
superba, se vedeau Muntii Maramuresului, ca si creasta pe care venisem.
Am coborat spre est si, inainte de a trece pe sub Varful Smotret, am
vazut in vecinatatea potecii ruinele unei cabane, o alta relicva
poloneza. Dupa ce am trecut pe langa doua stane similare cu cele de la
noi, am ajuns si in Gembronia, un sat pierdut intr-o vale si pe cateva
coaste, cu case vechi si foarte pitoresti. Dupa un adevarat ospat la
magazinul satesc, am campat langa rau, afland, impreuna cu un alt grup
destul de mare de polonezi, ca este un singur autobuz care pleaca de
acolo, dimineata la 7. Cu greu ne-am suit in acel minibuz a doua zi,
din cauza numarului mare de polonezi. Am ajuns in cele din urma la
Vijnita, am rasuflat usurati si am coborat din minibuz si, dupa o ora,
am pornit cu un maxi-taxi la Ivano Frankivsk. Vremea fiind buna, timp
berechet si locuri la tren, am luat un tren spre Simferopol, petrecand
4 zile in Crimeea, inainte de a continua spre Polonia si alti munti,
Bieszczady...
